În clipa în care mașina lui Cătălin a dispărut de pe stradă, am pus mâna pe telefon.
Andrei a răspuns imediat.
— Mamă? Ce s-a întâmplat?
I-am povestit tot.
Lista.
Implanturile.
Bianca.
Banii dispăruți.
Vacanța.
La celălalt capăt al firului s-a lăsat liniștea.
— Mamă… eu am rezervat vacanța.
Am închis ochii.
— Bănuiam.
— Credeam că este pentru aniversarea voastră.
— Nu este.
Andrei a oftat greu.
— Deschide laptopul.
M-a ghidat pas cu pas prin sistemul de rezervări.
Cardul folosit era cardul comun.
Pe care figuram și eu.
— Știi ce înseamnă asta?
— Nu.
— Înseamnă că poți modifica tot.
Am rămas tăcută.
— Tot?
— Tot.
În noaptea aceea am anulat hotelul.
Am blocat toate serviciile suplimentare.
Am recuperat fiecare leu posibil.
Apoi am transferat restul economiilor rămase într-un cont nou deschis pe numele meu.
Avocatul pregătise deja documentele de divorț.
Doar aștepta acordul meu.
La cinci dimineața, Andrei era în bucătăria mea cu două cafele.
— Ești sigură?
— Da.
— O să fie urât.
— Știu.
Andrei a zâmbit trist.
— Dar merită.
La ora 6:47 telefonul a început să sune.
Cătălin.
Am răspuns.
— Mi-ai distrus vacanța!
Țipa atât de tare încât a trebuit să depărtez telefonul de ureche.
— Hotelul a fost anulat! Cardul nu funcționează! Ce ai făcut?
Mi-am sorbit liniștită cafeaua.
— Doar am făcut câteva modificări.
În fundal se auzeau alte voci.
Agitație.
Certuri.
Și vocea unei femei.
Bianca.
— Ai spus că totul este plătit!
— Era plătit!
— Soția ta a plătit, nu tu!
Am auzit o valiză târâtă pe podea.
Apoi pași grăbiți.
Și vocea Biancăi îndepărtându-se.
— Bianca! Bianca!
Pentru prima dată după multe luni, nu am simțit durere.
Nu am simțit furie.
Doar liniște.
Câteva secunde mai târziu s-a auzit o altă voce.
— Tată.
Andrei.
Am zâmbit fără să vreau.
— Ce cauți aici? a întrebat Cătălin.
— Eu ți-am rezervat călătoria.
Andrei i-a întins un plic.
— Mama m-a rugat să-ți dau asta.
Înăuntru erau actele de divorț.
Extrasul de cont.
Și un bilet.
Am auzit hârtia desfăcându-se.
Apoi vocea lui Cătălin.
Stinsă.
Șocată.
— „Implanturile rămân în gura mea. Restul este în plic.”
Au urmat câteva secunde de tăcere.
Apoi:
— Elena… te rog…
Am închis telefonul.
A doua zi dimineață stăteam la masă cu Andrei.
Lumina soarelui intra prin geam.
Pentru prima dată după ani întregi, casa era liniștită.
— Ești bine? m-a întrebat el.
M-am gândit câteva secunde.
Apoi am zâmbit.
— Cred că da.
Andrei mi-a strâns mâna.
— Te-a subestimat.
Am privit spre locul unde obișnuia să stea Cătălin.
Scaunul era gol.
Și, în mod surprinzător, nu simțeam pierdere.
Simțeam libertate.
Pentru că uneori cel mai mare câștig nu este să păstrezi pe cineva lângă tine.
Ci să ai curajul să pleci când nu mai există respect.