Din ziua aceea, Andrei a început să se oprească aproape zilnic la banca din parc.
Uneori stătea zece minute.
Alteori o jumătate de oră.
Alteori atât de mult încât ajungea târziu acasă.
Maria îi povestea despre tinerețea ei.
Despre anii în care ea și Vasile mergeau la dans în fiecare duminică.
Despre greutăți.
Despre bucurii.
Despre lucrurile pe care nu le înveți din cărți.
Iar Andrei îi povestea despre școală.
Despre examene.
Despre părinții lui.
Despre visurile pe care le avea.
În timp, banca aceea a devenit locul lor.
Acolo râdeau.
Acolo schimbau povești.
Acolo timpul părea să curgă altfel.
Până într-o zi.
În acea după-amiază, banca era goală.
Andrei a așteptat.
A doua zi la fel.
Și a treia.
Maria nu mai apărea.
După aproape o săptămână a aflat vestea.
Murise în somn.
Liniștită.
Acasă.
La înmormântare au venit câțiva vecini.
Două rude.
Și câțiva cunoscuți.
După slujbă, o femeie s-a apropiat de Andrei.
— Tu ești Andrei?
— Da.
— Mama vorbea mult despre tine.
Femeia i-a întins un plic alb.
Pe el scria:
„Pentru băiatul de pe bancă.”
Andrei l-a luat fără să spună nimic.
L-a deschis mai târziu.
Chiar pe banca lor.
Înăuntru era o fotografie.
Maria și Vasile.
Tineri.
Fericiți.
Pe spate scria:
„Așa eram noi înainte să ne doară toate cele.”
Andrei a zâmbit printre lacrimi.
Mai era și o scrisoare.
A desfăcut-o încet.
Maria îi mulțumea că se oprise.
Îi mulțumea că o văzuse atunci când restul lumii doar trecea pe lângă ea.
Îi spunea că, deși el credea că ea îl învăța despre viață, și ea aștepta în fiecare zi să afle ce mai face.
La final, scrisoarea avea o rugăminte.
„Să nu treci niciodată grăbit pe lângă oameni.
Să întrebi.
Să asculți.
Să ai răbdare.
Pentru că fiecare om poartă în el o poveste pe care ceilalți nu o văd.”
Andrei a rămas mult timp pe bancă.
Soarele cobora încet printre copaci.
Parcul se golește.
Copiii plecaseră.
Păsările se retrăgeau spre cuiburi.
În cele din urmă, băiatul a privit locul gol de lângă el și a zâmbit.
— Am luat nouă la matematică, să știi.
A făcut o pauză.
— Și m-am împăcat și cu tata.
Apoi s-a ridicat și a plecat.
Dar din ziua aceea banca nu i s-a mai părut niciodată goală.
Pentru că uneori oamenii pleacă.
Însă bunătatea lor rămâne lângă noi pentru tot restul vieții.