Radu a intrat în camera Cameliei și s-a așezat lângă pat.
Fetița l-a privit surprinsă.
De obicei stătea doar câteva minute.
Apoi pleca.
Telefon.
Întâlniri.
Contracte.
Mereu exista ceva mai important.
Dar în dimineața aceea nu s-a grăbit nicăieri.
— Ce faci, prințesa mea?
Camelia a zâmbit timid.
— Nimic.
A urmat o liniște ciudată.
Apoi Radu a observat un lucru dureros.
Nu știa despre ce să vorbească cu propriul copil.
În zilele următoare a început să rămână tot mai mult acasă.
Au desenat împreună.
Au citit povești.
Au privit filme.
Au plantat flori în grădină.
Pentru prima dată, Camelia îl vedea cu adevărat pe tatăl ei.
Și pentru prima dată, el o vedea pe ea.
Nu ca pe o responsabilitate.
Nu ca pe o tragedie.
Ci ca pe copilul care îl iubise necondiționat toată viața.
Claudia îi privea de la distanță.
Nu mai era nevoie să spună nimic.
Schimbarea începuse.
Săptămânile au trecut.
Iar într-o zi medicul care o monitoriza a observat ceva neașteptat.
Starea Cameliei se stabilizase.
Apoi au urmat alte vești bune.
Și încă unele.
Nu era un miracol.
Nu era o vindecare peste noapte.
Dar organismul ei răspundea mai bine decât anticipaseră specialiștii.
După câteva luni, prognosticul sumbru nu mai exista.
Tratamentul continua.
Drumul era lung.
Dar Camelia avea acum șanse reale.
Într-o după-amiază de primăvară, alerga prin grădină râzând.
Radu o privea de pe terasă.
Cu ochii umezi.
— Știi ce am învățat? l-a întrebat Claudia.
— Ce?
— Că uneori oamenii cred că pot salva totul cu bani.
Dar copiii au nevoie mai ales de timp și iubire.
Radu a zâmbit.
— Și eu am învățat ceva.
— Ce anume?
A privit spre fiica lui.
— Că eram miliardar și totuși cel mai sărac om din lume.
Claudia a râs.
Iar în acel moment Camelia a alergat spre ei și i-a îmbrățișat pe amândoi.
Pentru prima dată după foarte mult timp, casa aceea nu mai era plină de teamă.
Era plină de viață.