Telefonul era cât pe ce să-i scape din mână.
Lucia rămase nemișcată în mijlocul camerei, privind în gol după ce apelul se încheiase.
— I-am cerut avocatului meu să te includă în testamentul meu.
Cuvintele lui Alexandru Tudor continuau să-i răsune în minte.
Nu aveau niciun sens.
De ce ar face un om ca el așa ceva?
Și, mai ales, de ce pentru ea?
Toată noaptea s-a învârtit de pe o parte pe alta fără să poată dormi. Ori de câte ori închidea ochii, vedea aceeași imagine: biroul luxos al lui Alexandru și privirea lui rece din noaptea în care viața ei se schimbase pentru totdeauna.
A doua zi dimineață, telefonul a vibrat din nou.
„Astăzi, ora 17:00. Trebuie să vorbim.”
Atât.
Nicio explicație.
Nicio scuză.
La ora cinci fără câteva minute, Lucia urca din nou treptele vilei Tudor.
Pentru prima dată după două săptămâni, simțea că îi este teamă să intre.
Alexandru o aștepta în birou.
Părea mai obosit decât îl văzuse vreodată.
Părul cărunt îi era răvășit, iar sub ochi îi apăruseră cearcăne adânci.
Pe masă se aflau mai multe dosare și o mapă groasă.
— Ia loc, Lucia.
Ea rămase în picioare.
— Nu înainte să-mi spuneți de ce ați făcut asta.
Bărbatul o privi câteva secunde.
Apoi împinse mapa spre ea.
— Pentru că nu mai am încredere în nimeni.
Lucia clipi nedumerită.
— Nu înțeleg.
— Familia mea mă așteaptă să mor.
Cuvintele căzură între ei ca o piatră.
— Ce?
— Nu sunt bolnav. Dar în ultimii ani am descoperit lucruri despre oamenii din jurul meu. Lucruri pe care n-aș fi vrut să le aflu niciodată.
Lucia simți cum i se strânge stomacul.
— Despre cine vorbiți?
— Despre fiul meu. Despre nepotul meu. Despre partenerii mei de afaceri.
Pentru prima dată, vocea lui Alexandru părea încărcată de dezamăgire.
— Credeam că mă respectă. În realitate, mă suportă doar pentru că stau între ei și avere.
Lucia nu știa ce să spună.
— Și eu ce legătură am cu toate astea?
Alexandru își împreună mâinile.
— În trei ani, nu mi-ai cerut nimic. Nu ai mințit. Nu ai încercat să profiți de mine. Nici măcar atunci când aveai toate motivele să mă urăști.
Lucia își coborî privirea.
— Asta nu înseamnă că trebuie să mă puneți în testament.
— Ba exact asta înseamnă.
În acel moment, ușa biroului s-a deschis brusc.
Un bărbat de aproximativ patruzeci de ani a intrat fără să bată.
Costum scump.
Privire furioasă.
Semăna izbitor cu Alexandru.
— Deci este adevărat.
Lucia tresări.
Bărbatul o privi ca și cum ar fi fost un intrus.
— Tu ești.
Alexandru se ridică imediat.
— Vlad, ieși afară.
— Nu.
Vlad aruncă un dosar pe birou.
— Avocatul tocmai m-a sunat.
Lucia simți că aerul din încăpere dispare.
— Tată, ai înnebunit?
Alexandru rămase calm.
— Ieși.
— Ai trecut servitoarea în testament?!
Vocea lui răsună în tot biroul.
— După tot ce am construit împreună?
— Nu am construit nimic împreună, Vlad. Eu am construit.
Fața bărbatului se înroși de furie.
Privirea lui se opri asupra Luciei.
Și ceea ce văzu în ochii lui o făcu să înghețe.
Ură.
Ură adevărată.
— Ascultă-mă bine, îi spuse el printre dinți. Nu știu ce joc faci aici, dar nu vei primi niciun leu.
— Vlad!
— Nu, tată! Ajunge!
Pentru câteva secunde, nimeni nu se mișcă.
Apoi Vlad se întoarse spre ușă.
Înainte să plece, se opri și privi direct spre Lucia.
— Dacă ești deșteaptă, dispari cât încă mai poți.
Ușa se trânti atât de tare încât tablourile de pe perete se zguduiră.
În birou se lăsă tăcerea.
Lucia își simțea inima bătând nebunește.
Încet, se întoarse spre Alexandru.
— Acum înțeleg.
Bărbatul oftă adânc.
— Nu. Din păcate, încă nu înțelegi nici jumătate din ceea ce urmează.
— Ce vreți să spuneți?
Alexandru privi spre fereastră.
— Vreau să spun că Vlad este doar începutul.
Lucia simți din nou acel fior rece pe șira spinării.
Pentru prima dată de când îl cunoscuse, își dădu seama că averea lui Alexandru Tudor nu era o binecuvântare.
Era o țintă.
Iar din clipa în care numele ei fusese trecut în testament, devenise și ea una.
Și avea senzația că adevăratul pericol abia acum începea.