Dorin a rămas nemișcat.
În fața lui, pe banca din curte, stătea Mara.
Vie.
Zâmbitoare.
Cu obrajii rumeni și o carte în mâini.
Nu semăna deloc cu femeia pe care o abandonase cu un an în urmă.
Pentru câteva secunde nu a reușit să spună nimic.
— Mara?
Ea a ridicat privirea.
— Da. Eu sunt.
Dorin a înghițit în sec.
— Dar… mi s-a spus că…
— Că sunt pe moarte?
Ea a zâmbit amar.
— Știu.
Liniștea dintre ei a devenit apăsătoare.
— Am venit să discutăm despre casă, a bâiguit el într-un final.
Mara a râs scurt.
— Bineînțeles că pentru asta ai venit.
Nu pentru mine.
Nu pentru a vedea dacă mai trăiesc.
Ci pentru casă.
Dorin și-a coborât privirea.
— Lucrurile au fost complicate.
— Nu.
Au fost simple.
Eu eram bolnavă.
Iar tu ai ales să pleci.
Asta este tot.
În acel moment, mătușa Filofteia a ieșit pe prispă.
— Ai terminat? l-a întrebat rece.
— Eu doar…
— Atunci poți pleca.
Pentru că femeia asta nu mai are nevoie de tine.
Dorin a rămas câteva clipe pe loc.
Apoi s-a întors și a plecat.
Definitiv.
După câteva săptămâni, la poarta casei a sosit un notar.
A adus o veste pe care Mara nu și-ar fi imaginat-o niciodată.
Tatăl ei biologic murise.
Iar în testament o numise moștenitoare unică.
A urmat o întâlnire cu trecutul pe care îl crezuse îngropat pentru totdeauna.
În apartamentul lăsat moștenire a găsit o scrisoare.
Scrisul era tremurat.
Dar fiecare cuvânt era încărcat de iubire.
„Fiica mea,
Nu știu dacă mă vei putea ierta vreodată.
Ani întregi am încercat să te găsesc.
Dar nu am reușit.
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt.
Îți las tot ce am.
Nu pentru că poate înlocui timpul pierdut.
Ci pentru că vreau să știi că nu am încetat niciodată să te iubesc.”
Mara a plâns în tăcere.
Pentru prima dată simțea că o parte lipsă din viața ei fusese găsită.
Cu banii moșteniți, a renovat apartamentul.
Dar cel mai important proiect a fost altul.
A construit un mic cabinet medical în satul care o salvase.
Pentru oamenii care îi întinseseră o mână când nu mai avea pe nimeni.
Și pentru Andrei.
Paramedicul care nu îi oferise doar tratamente.
Ci și speranță.
Într-o zi de primăvară, satul întreg s-a adunat la inaugurare.
Mara a privit spre Andrei.
Apoi spre oamenii care îi deveniseră familie.
Și a spus:
— Acum un an credeam că viața mea s-a terminat.
Astăzi știu că, uneori, sfârșitul este doar începutul unui drum mai bun.
Iar în ochii lui Andrei a văzut ceva ce nu mai crezuse că va găsi vreodată.
Un nou început.
Și poate…
O nouă iubire.