Pentru câteva clipe, în salon s-a făcut o liniște apăsătoare.
Toți ochii s-au îndreptat spre bărbatul care tocmai se ridicase.
Era înalt, îmbrăcat impecabil și avea o siguranță pe care nu o remarcasem până atunci. Chipul îmi părea vag cunoscut, dar trecuseră prea mulți ani.
A pornit încet spre mine.
— Mara… mă mai ții minte?
L-am privit atent.
Apoi am zâmbit surprinsă.
— Radu?
A încuviințat.
— Mă bucur că nu m-ai uitat.
În facultate fusese unul dintre cei mai tăcuți colegi. Stătea aproape mereu în ultima bancă, cu nasul în cursuri. Bianca îl ironiza aproape la fel de des cum o făcea cu mine, iar ceilalți preferau să râdă decât să-l apere.
S-a oprit lângă mine.
— Am venit la reuniune doar pentru că am aflat că vei fi și tu aici.
Am clipit nedumerită.
— Eu?
— Da.
Bianca a izbucnit într-un râs batjocoritor.
— Ce urmează? Îi mulțumești că ți-a împrumutat un pix acum zece ani?
Radu nici măcar nu s-a uitat spre ea.
Privirea îi rămăsese asupra mea.
— În anul trei eram gata să renunț la facultate. Eram convins că nu sunt suficient de bun și că nu voi termina niciodată.
Am simțit cum încep să-mi revină amintirile.
Orele petrecute în bibliotecă.
Cursurile explicate după seminarii.
Serile în care rămâneam amândoi până se închidea facultatea.
— Tu ai fost singura care a rămas lângă mine, a continuat el. Nu ai râs niciodată. Nu m-ai făcut să mă simt inferior.
Bianca și-a dat ochii peste cap.
— Dumnezeule… încă trăiești în trecut?
Radu s-a întors, în sfârșit, spre ea.
Vocea lui a rămas calmă.
— În trecut trăiești tu. Eu doar nu am uitat cine m-a ajutat când nimeni nu credea în mine.
Alex a încercat să detensioneze atmosfera.
— Hai, omule… e doar o reuniune. Toată lumea glumește.
Radu l-a privit câteva secunde.
— A umili pe cineva nu este o glumă.
Alex a rămas fără replică.
În încăpere se făcuse din nou liniște.
Unii dintre foștii colegi începuseră deja să schimbe priviri jenate.
Probabil își aminteau că, de fiecare dată când Bianca mă umilea, nimeni nu intervenea.
Radu și-a băgat mâna în buzunarul interior al sacoului.
Bianca a râs ironic.
— Ce faci? Ai venit cu diplomele după tine?
El a scos un plic elegant și o carte de vizită.
Le-a privit câteva secunde înainte să vorbească.
— Mara, acestea sunt pentru tine.
Mi le-a întins.
Am rămas surprinsă.
— Ce este?
— O invitație la un interviu.
Bianca a râs din nou.
— Serios? Pentru un post de vânzătoare?
Câțiva oameni au întors imediat capul spre ea.
Radu a continuat de parcă nici nu ar fi auzit-o.
— Sunt directorul general al uneia dintre cele mai mari rețele private de spitale din România. În urmă cu câteva luni am început să caut un om în care să pot avea încredere pentru un proiect nou.
Mi-a zâmbit.
— M-am gândit imediat la tine.
Nu-mi găseam cuvintele.
— Dar… nici măcar nu știai unde sunt.
— Tocmai de aceea mi-a luat atât de mult timp să te găsesc.
Bianca nu mai zâmbea.
Alex privea când spre mine, când spre Radu.
Atunci acesta din urmă a ridicat cartea de vizită.
— Interesant este că l-am întâlnit recent și pe domnul Alex.
Fostul meu soț a încremenit.
— Cum adică?
— Ai venit la interviu pentru o funcție de conducere în compania mea.
Chipul lui Alex s-a schimbat instantaneu.
— Radu…
— Da.
— Putem discuta după…
— Nu este nevoie.
Toată sala asculta.
— Dosarul tău a fost analizat săptămâna trecută.
Alex își umezea buzele fără oprire.
— Și?
— Candidatura ta a fost respinsă.
Bianca s-a întors brusc spre el.
— Cum adică respinsă? Tu mi-ai spus că ai obținut postul!
Alex nu răspundea.
Radu și-a continuat calm explicația.
— În timpul verificărilor am descoperit mai multe neconcordanțe în informațiile prezentate și am decis că nu ești persoana potrivită pentru funcția respectivă.
În jurul nostru se auzeau doar șoapte.
Bianca îl privea pe Alex de parcă îl vedea pentru prima dată.
— Mi-ai spus că începi luna viitoare!
— Bianca… lasă-mă să explic.
— Ai mințit?
El nu a răspuns.
Tăcerea lui valora mai mult decât orice explicație.
Radu s-a întors din nou spre mine.
— Oferta mea rămâne valabilă. Dacă o accepți, luni dimineață te aștept la sediul nostru.
Am simțit că mi se pune un nod în gât.
— Nu știu ce să spun…
— Spune doar că vei veni.
Am zâmbit pentru prima dată în seara aceea.
— Voi veni.
Radu mi-a strâns mâna.
— Știam că vei spune asta.
În spatele nostru, Bianca continua să-i ceară explicații lui Alex.
Vocea ei devenea din ce în ce mai ridicată.
Foștii colegi care, cu câteva minute înainte, asistaseră nepăsători la umilința mea, se îndepărtau acum discret de ei.
Nimeni nu mai râdea.
Nimeni nu mai găsea situația amuzantă.
Mi-am luat haina.
Nu mai aveam nimic de demonstrat.
Înainte să ies, Alex a venit grăbit după mine.
— Mara… putem vorbi?
M-am oprit.
— Despre ce?
— Despre băieți.
L-am privit câteva secunde.
— Știi măcar în ce clasă sunt?
A rămas tăcut.
— Știi care este materia preferată a lui Andrei?
Niciun răspuns.
— Dar a lui Matei?
Privirea i-a coborât spre podea.
Am zâmbit trist.
— Exact asta credeam.
Am ieșit fără să mai spun nimic.
Aerul răcoros al nopții mi-a limpezit gândurile.
Când am deschis ușa apartamentului, cei doi băieți încă mă așteptau treji pe canapea.
— Cum a fost? a întrebat Andrei.
M-am așezat lângă ei și i-am strâns în brațe.
— Țineți minte ceva.
M-au privit atenți.
— În viață vor exista oameni care vor încerca să vă facă să vă simțiți mici. Nu le dați niciodată puterea asta. Valoarea unui om nu este hotărâtă de cei care îl judecă, ci de felul în care alege să meargă mai departe.
Matei a zâmbit.
— Deci ai câștigat?
Am râs.
— Da.
— Și premiul?
I-am privit pe amândoi.
— Premiul îl aveam deja de șapte ani.
I-am îmbrățișat strâns.
Pentru prima dată după foarte mult timp, trecutul nu mă mai urmărea.
Rămăsese în urmă, exact acolo unde îi era locul.
Iar dimineața de luni nu mai însemna încă o zi de supraviețuire.
Însemna începutul unei vieți noi.