# PARTEA 2 (Site)
Am rămas câteva clipe în tăcere.
Bianca mă privea atent, încercând să-și amintească de unde mă știa.
Apoi ochii i s-au luminat.
— Nu pot să cred… Tu ești Adina?
Am zâmbit.
— Da.
Bianca s-a ridicat imediat de la masă.
— Radu, ea este designerul despre care îți vorbesc de luni întregi! Ea a făcut rebrandingul companiei mele și noul nostru site. Datorită muncii ei am atras deja investitori noi.
Toată masa a amuțit.
Șeful lui Tudor s-a întors spre mine.
— Dumneavoastră sunteți Adina Marinescu?
— Da.
— Felicitări. Bianca vorbește despre dumneavoastră la fiecare ședință. Ați făcut o treabă extraordinară.
L-am privit pentru prima dată direct pe Tudor.
Nu mai zâmbea.
Fața îi devenise albă.
— Nu mi-ai spus niciodată că soția ta este Adina Marinescu, a continuat șeful lui.
Tudor a bâiguit câteva cuvinte fără sens.
— Ea… nu prea mai lucrează…
Bianca a râs.
— Ba lucrează foarte mult. Avem deja încă două proiecte împreună.
În cameră s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Am inspirat adânc.
— Îmi cer scuze că vă întrerup, dar cred că este momentul să spun adevărul.
Toți s-au uitat spre mine.
— Înainte să veniți, soțul meu mi-a spus că rolul meu în această seară este să servesc masa și apoi să dispar. Mi-a spus că sunt doar decor.
Nimeni nu a spus nimic.
Bianca și-a coborât privirea.
Radu s-a uitat lung la Tudor.
Iar ceilalți invitați evitau să-l mai privească.
Nu mai era nevoie de alte explicații.
Toată lumea înțelesese.
După plecarea invitaților, Tudor a intrat furios în bucătărie.
— Ai făcut totul intenționat!
Am rămas calmă.
— Nu. Tu ai făcut asta. Eu doar am încetat să mă ascund.
— M-ai făcut de râs în fața șefului meu!
— Nu eu. Tu ai făcut asta în clipa în care ai decis că soția ta trebuie să servească masa și apoi să dispară.
Am mers în birou și am luat un plic.
L-am așezat pe masă.
— Ce este asta?
— Actele de divorț.
Le privea fără să le atingă.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
Ani întregi am renunțat la cariera mea pentru tine.
Ani întregi am construit în tăcere.
Dar în seara aceasta am înțeles că nu mai vreau să trăiesc într-o casă în care trebuie să cer voie să exist.
A doua zi a plecat.
Eu am rămas.
Am transformat fostul lui birou în propriul meu studio de design.
Am cumpărat o bibliotecă nouă, un birou mare și câteva plante verzi pe care el le considera inutile.
În câteva luni aveam mai mulți clienți decât îndrăznisem vreodată să visez.
Ultimul lucru pe care i l-am trimis a fost o scrisoare foarte scurtă.
„Dacă îți tratezi soția ca pe o piesă de mobilier, într-o zi vei descoperi că tocmai mobilierul era cel care ținea casa întreagă.”
N-am mai primit niciun răspuns.
Și, pentru prima dată după mulți ani, nici nu mai aveam nevoie.