Am rămas împietrit.
Nu mai auzeam nici ploaia de afară, nici ceasul din bucătărie.
Doar vocea Dariei.
— Ce înseamnă asta? am întrebat cu greu.
Ea și-a șters lacrimile, dar mâinile îi tremurau.
— În noaptea aceea… Maria nu s-a pierdut. Nu s-a rătăcit și nici nu a fugit de lângă mine.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Atunci ce s-a întâmplat?
Daria a închis ochii pentru o clipă.
— A apărut o mașină neagră. Șoferul ne-a strigat pe nume. Maria l-a recunoscut imediat.
Mi s-a făcut rău.
— Cine era?
— Mi-a spus să fug acasă și să-ți spun tot. Dar înainte să ajung la drum… omul acela m-a prins și pe mine.
Nu-mi mai simțeam picioarele.
— Cine a fost?
Daria m-a privit direct în ochi.
— Cătălin.
Am clătinat din cap.
— Nu… Nu poate fi adevărat.
— M-a amenințat că, dacă spun ceva, te omoară. Mi-a spus că nimeni nu mă va crede și că toți mă vor învinovăți pe mine.
Și exact asta s-a întâmplat.
Am vrut să spun că minte.
Că fratele meu fusese lângă mine la căutări.
Că lipise afișe prin oraș.
Că mă ținuse în brațe când credeam că-mi pierd mințile.
Dar, pe măsură ce o ascultam, au început să-mi revină în minte lucruri pe care le ignorasem ani întregi.
Cătălin fusese primul care o acuzase pe Daria.
Primul care îmi spusese să o las în grija statului.
Primul care insistase să vând casa și să plec din oraș.
— De ce îmi spui toate astea abia acum? am întrebat cu glas stins.
Daria a scos din buzunar un telefon vechi.
— Pentru că am fost căutată. Cineva m-a găsit.
Am simțit că nu mai pot respira.
— Ce vrei să spui?
— Maria trăiește.
Lumea s-a oprit.
Nu-mi mai simțeam nici inima.
Daria s-a apropiat de ușa casei.
— Ani la rând nu și-a amintit cine este. A crescut crezând că tu ai murit și că eu am fost vinovată pentru tot.
Am dus mâna la piept.
— Deschide ușa…
Daria a tras adânc aer în piept și a apăsat clanța.
Pe verandă, în ploaie, stătea o tânără cu părul castaniu și o fotografie veche strânsă la piept.
Când și-a ridicat privirea spre mine, am văzut aceiași ochi pe care îi avusese mama ei.
— Maria… am șoptit.
Tânăra a început să plângă.
— Tată…
Am căzut în genunchi.
Nu din slăbiciune.
Ci pentru că zece ani de durere, speranță și vinovăție s-au prăbușit peste mine într-o singură clipă.
Maria a alergat spre mine și m-a îmbrățișat.
Am strâns-o la piept fără să mai pot spune nimic.
Mirosea a ploaie și a drum lung.
— Am crezut că ai murit… plângea ea.
— Sunt aici, i-am răspuns printre lacrimi. N-am încetat nicio clipă să te caut.
În prag, Daria privea în tăcere.
Nu îndrăznea să se apropie.
Maria s-a desprins încet din brațele mele și s-a dus direct la ea.
— În fiecare an ai lăsat câte o margaretă pe perna mea? a întrebat-o.
Daria a izbucnit în plâns.
— Da… În fiecare an.
Maria a îmbrățișat-o strâns.
— Atunci n-ai încetat niciodată să fii sora mea.
În dimineața următoare, poliția a redeschis dosarul.
Maria și Daria au povestit tot ce își aminteau, iar telefonul păstrat atâția ani conținea suficiente dovezi pentru ca ancheta să înceapă din nou.
Două zile mai târziu, Cătălin a fost găsit într-un alt oraș.
Când a fost încătușat, nu a avut curajul să mă privească în ochi.
Eu nu m-am dus să-l văd.
Nu mai aveam nimic să-i spun.
Am rămas acasă, alături de cele două fete.
În camera Mariei, pe pat, se aflau două margarete albe.
Una fusese așezată de Daria.
Cealaltă, de Maria.
Iar eșarfa roz, pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna, era din nou la gâtul fiicei mele.
În sfârșit, după zece ani de întuneric, casa noastră nu mai era locul din care lipsea cineva.
Era, din nou, acasă.