Cu mâinile tremurânde, am desfăcut plicul.
Recunoșteam scrisul doamnei Elena din prima clipă.
Am inspirat adânc și am început să citesc.
„Draga mea Valentina,
Dacă aceste rânduri au ajuns la tine, înseamnă că n-am mai avut curajul să-ți spun adevărul în față.
Toată viața am trăit cu o povară pe suflet.
Tu nu ai fost doar nora mea.
Tu ai fost fiica mea.
Te-am născut când eram foarte tânără și, din teamă și rușine, am luat cea mai grea decizie din viața mea.
Te-am dat spre adopție.
N-a trecut o singură zi fără să mă gândesc la tine.
Ani mai târziu, soarta ne-a adus din nou împreună fără ca vreuna dintre noi să știe adevărul.
Când te-am văzut alături de Octavian, am simțit că Dumnezeu îmi oferă încă o șansă să fiu aproape de copilul meu.
Nu am avut puterea să-ți spun cine sunt.
Mi-a fost teamă că mă vei urî.
Dar te-am iubit în fiecare zi.”
Lacrimile îmi încețoșau privirea.
Notarul s-a apropiat încet.
— Doamna Elena mi-a cerut ca, după ce terminați de citit scrisoarea, să vă înmânez și acest dosar.
Mi-a întins un dosar albastru.
Înăuntru se aflau actele unei case.
Pe prima pagină era trecut numele meu.
Am ridicat privirea, fără să pot spune nimic.
Notarul a continuat:
— Cu doi ani înainte de deces, doamna Elena a cumpărat această proprietate și a trecut-o legal pe numele dumneavoastră.
Contractul este perfect valabil.
A dorit ca existența lui să fie cunoscută abia după citirea testamentului.
Fața lui Octavian s-a albit.
— Cum adică?
Notarul s-a întors spre el.
— Casa nu face parte din moștenire.
Nu a făcut niciodată parte.
Este proprietatea doamnei Valentina.
— Nu se poate!
— Ba da.
Toate actele sunt înregistrate de doi ani.
Ioana a rămas fără cuvinte.
Octavian mă privea de parcă mă vedea pentru prima dată.
M-am ridicat încet.
Am împăturit scrisoarea și am pus-o în geantă.
— Asta ai vrut să-mi lași… nu-i așa, mamă? am șoptit în gând.
Nu casa era cel mai valoros lucru.
Ci adevărul.
M-am îndreptat spre ușă.
— Valentina! a strigat Octavian.
M-am întors pentru o clipă.
— Ce?
— De ce nu mi-a spus niciodată?
L-am privit liniștită.
— Poate pentru că a înțeles, înaintea tuturor, cine merita să-i câștige încrederea.
Am ieșit din biroul notarial fără să mă mai uit înapoi.
În ziua aceea nu am câștigat doar o casă.
Am aflat că, fără să știu, fusesem iubită toată viața de femeia pe care o numisem doar „fosta mea soacră”.
Și, pentru prima dată după mulți ani, nu m-am mai simțit singură.