Am plecat din fața casei fără să mă cert cu Andreea.
Nu mai avea rost.
În privirea ei nu exista nici urmă de regret.
Doar satisfacția că obținuse ceea ce își dorise.
În dimineața următoare m-am dus la primul amanet din oraș.
Nimic.
La al doilea…
nimic.
Abia la al treilea am recunoscut cutia de catifea vișinie în care bunica își ținuse ani la rând bijuteriile.
Mi s-a strâns inima.
Patronul m-a ascultat în tăcere.
I-am explicat că obiectele fuseseră luate fără acordul bunicii.
A verificat actele și a oftat.
— Din fericire, încă nu le-am vândut.
Am plătit aproape toate economiile pe care le aveam.
Nu mi-a părut rău nici măcar o secundă.
Când am ținut din nou în palmă inelul bunicului, am simțit că o parte din sufletul bunicii se întorcea acasă.
Două zile mai târziu, Andreea a organizat o petrecere.
Își invita prietenii să le arate noua mașină.
Am luat cutia cu bijuterii și am mers direct acolo.
Muzica s-a oprit în clipa în care am intrat.
Am așezat cutia pe masa din mijlocul sufrageriei.
— Știi ce este aici, Andreea?
Fața i s-a albit.
— Mara… ce faci?
Am deschis încet capacul.
Înăuntru străluceau toate bijuteriile bunicii.
— Am dat aproape toate economiile mele ca să le recuperez.
Pentru că eu n-am putut accepta ca femeia care ne-a crescut să rămână fără cele mai dragi amintiri ale ei.
În încăpere se făcuse liniște.
Toți priveau când la mine, când la Andreea.
Am continuat calm.
— Poate că voi vedeți doar o brățară și un colier.
Bunica vede o viață întreagă.
Inelul primit de la bunicul.
Brățara de la aniversarea lor.
Colierul moștenit de la mama ei.
Tu n-ai vândut niște bijuterii.
Ai încercat să vinzi amintirile unei femei care te-a iubit necondiționat.
Unul dintre prietenii ei a întrebat încet:
— Andreea… chiar ai făcut asta?
Ea nu mai putea spune nimic.
Ținea privirea în pământ.
M-am apropiat de ea.
— Mâine vinzi mașina.
Și îi înapoiezi bunicii fiecare leu.
Dacă nu, mergem împreună la Poliție și lăsăm legea să decidă.
Pentru prima dată, am văzut frică în ochii ei.
A doua zi, cabrioletul nu mai era în fața casei.
Andreea i-a dus bunicii toți banii pe care i-a recuperat.
Apoi și-a cerut iertare.
Bunica a îmbrățișat-o și a plâns.
A iertat-o.
Dar, după ce am ajuns acasă, mi-a spus încet:
— De azi înainte, cutia rămâne la tine, Mara.
Tu ai înțeles ce înseamnă cu adevărat.
Am luat-o în brațe fără să pot spune nimic.
În ziua aceea n-am salvat doar niște bijuterii.
Am salvat ultimele amintiri ale femeii care ne învățase ce înseamnă familia.
Iar Andreea a înțeles, în sfârșit, că există lucruri pe care nici cea mai scumpă mașină din lume nu le poate cumpăra.