Andreea a ieșit grăbită pe ușă, convinsă că urma să mă găsească tot acolo și când se va întoarce.
Ca de fiecare dată.
Doar că, de data aceasta, nu aveam de gând să mai las lucrurile să continue.
Nu voiam să o pedepsesc.
Voiam doar să înțeleagă.
Am sunat-o pe prietena mea, **Cristina**.
Părinții ei lucraseră ani de zile în protecția copilului și știau exact unde se termină ajutorul oferit din iubire și unde începe neglijența unui părinte.
Le-am povestit tot.
Nu au judecat-o pe Andreea.
Dar au înțeles imediat gravitatea situației.
Au venit acasă în aceeași după-amiază.
Sofia dormea liniștită în pătuț.
Mama era în cameră și se odihnea.
Ne-am așezat la masă și am discutat aproape o oră.
Nu despre pedepse.
Ci despre soluții.
Spre seară, Andreea s-a întors mult mai devreme decât de obicei.
A intrat în casă zâmbind.
Dar zâmbetul i-a dispărut imediat.
În sufragerie se aflau doi oameni pe care nu-i cunoștea.
— Cine sunt?
Cristina s-a ridicat prima.
— Sunt Cristina. Iar aceștia sunt părinții mei.
Andreea m-a privit speriată.
— Lena… ce se întâmplă?
Tatăl Cristinei a vorbit calm.
— Nu am venit să te certăm.
Am venit pentru că cineva este foarte îngrijorat de felul în care ai ajuns să-ți lași copilul în grija surorii tale aproape în fiecare zi.
Andreea a încercat să râdă.
— Exagerează. Lena adoră să stea cu Sofia.
Am simțit un nod în gât.
— O ador.
Dar asta nu înseamnă că eu trebuie să o cresc.
În cameră s-a făcut liniște.
Mama a ieșit încet din dormitor.
Se sprijinea de perete și părea mai obosită ca niciodată.
S-a uitat lung la Andreea.
— Am greșit și eu.
Credeam că Lena mai poate duce puțin.
N-am văzut că se prăbușește.
Andreea a rămas fără cuvinte.
Mama Cristinei a vorbit blând.
— Nimeni nu spune că îți iubești mai puțin copilul.
Dar iubirea înseamnă și responsabilitate.
Dacă vei continua să lași totul pe umerii altora, într-o zi s-ar putea să nu mai fie nimeni care să te poată ajuta.
Andreea s-a uitat spre Sofia.
Fetița dormea liniștită, fără să știe câte se schimbau în jurul ei.
Pentru prima dată, am văzut-o pe sora mea izbucnind în lacrimi.
— N-am vrut să ajung așa…
Am crezut că doar încerc să mai respir puțin.
M-am apropiat de ea.
— Știu.
Dar, încet-încet, ai uitat că și eu aveam nevoie să respir.
M-a îmbrățișat și a plâns minute în șir.
Nu mai erau lacrimi de orgoliu.
Erau lacrimi de vinovăție.
Din ziua aceea, lucrurile au început să se schimbe.
Andreea și-a găsit un loc de muncă.
A înscris-o pe Sofia la creșă pentru câteva ore pe zi.
Iar când avea nevoie de ajutor, mă întreba.
Și accepta fără supărare dacă răspunsul meu era „nu”.
Într-o seară, în timp ce Sofia se juca pe covor, Andreea m-a privit și a spus încet:
— Mulțumesc că ai avut curajul să mă oprești înainte să-mi distrug viața… și copilăria fiicei mele.
Am zâmbit și am luat-o pe Sofia în brațe.
O iubeam la fel de mult ca în prima zi.
Dar acum era exact așa cum trebuia să fie.
Eu eram mătușa ei.
Nu mama.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, asta era suficient.