În apartamentul doamnei Marinescu am reușit, pentru prima dată în ziua aceea, să mă așez.
Mi-a adus un prosop uscat pentru fete, un ceai cald și o pătură.
Abia atunci am început să tremur.
Nu de frig.
Ci de șoc.
După câteva minute, vecina s-a așezat lângă mine.
— Cristina… trebuie să-ți spun ceva.
Am ridicat privirea.
— Alexandru nu mai era același de câteva săptămâni.
Venea tot mai rar pe acasă.
Și, ieri, l-am văzut plecând cu o femeie blondă.
Au încărcat mai multe bagaje într-o mașină și, înainte să plece, a spus că nu-l mai interesează ce se întâmplă aici.
Am simțit că mi se taie picioarele.
Nu doar că mă abandonase.
Își pregătise plecarea din timp.
În aceeași zi am mers la poliție.
Mi-au explicat care sunt drepturile mele și m-au îndrumat către un avocat și către Direcția de Asistență Socială.
A doua zi am ajuns într-un centru pentru mame aflate în dificultate.
Nu era locul în care îmi imaginasem că voi ajunge cu fetele mele.
Dar era un loc sigur.
Și, în acel moment, asta era tot ce conta.
Au urmat luni grele.
Învățam să fiu mamă pentru două fetițe și, în același timp, să-mi reconstruiesc viața.
Am urmat un curs de croitorie organizat prin centru, iar după câteva săptămâni am început să lucrez într-un atelier de retușuri.
Nu câștigam mult.
Dar fiecare salariu însemna încă un pas spre independență.
Între timp, avocatul a deschis procesul pentru pensia alimentară.
Alexandru nu s-a prezentat la niciun termen.
Instanța a hotărât în lipsa lui.
Trei ani au trecut mai repede decât mi-aș fi imaginat.
Astăzi locuim într-un apartament mic, dar primitor.
Maria și Ioana merg la grădiniță cu ghiozdanele lor colorate și, înainte să iasă pe ușă, mă îmbrățișează amândouă.
— Te iubim, mami!
În fiecare dimineață aud aceleași cuvinte.
Și de fiecare dată îmi dau seama că, deși am pierdut un soț în ziua aceea ploioasă, am câștigat ceva mult mai important.
Curajul de a merge înainte.
Alexandru ne-a închis ușa apartamentului.
Dar, fără să-și dea seama, ne-a deschis drumul către o viață în care nimeni nu ne va mai face vreodată să ne simțim nedorite.
Iar pentru mine, Maria și Ioana, aceea a fost adevărata noastră renaștere.