O săptămână întreagă am încercat să înțeleg ce se întâmplase.
Am sunat-o.
I-am scris.
I-am trimis mesaje lungi, în care îi spuneam că vreau doar să aflu ce greșisem.
N-am primit niciun răspuns.
În cele din urmă, mi-a scris doar atât:
— Dacă vrei explicații, ne vedem joi, la ora cinci.
Am ajuns cu zece minute mai devreme.
Cristina a venit exact la timp.
S-a așezat în fața mea fără să zâmbească.
— Spune-mi măcar ce am făcut, am întrebat liniștită.
Am fost lângă tine mai bine de zece ani.
De ce m-ai umilit în fața tuturor?
A rămas câteva clipe în tăcere.
Apoi a spus ceva ce nu voi uita niciodată.
— Pentru că voiai să mă eclipsezi.
Am clipit nedumerită.
— Despre ce vorbești?
— Ai început să slăbești.
Ți-ai schimbat garderoba.
Toată lumea îți spunea cât de bine arăți.
Și am aflat că Radu, fostul meu iubit, spusese cândva că dacă nu m-ar fi cunoscut pe mine, s-ar fi îndrăgostit de tine.
Am rămas fără cuvinte.
— Cristina… eu am început să merg la sală pentru că aveam probleme cu sănătatea.
Nu pentru tine.
Nu pentru Radu.
Nu pentru nimeni.
Pentru mine.
Dar ea continua să mă privească rece.
— Oricum, la nunta mea trebuia să fiu singura care atrage toate privirile.
Atunci am înțeles.
Nu mai vorbeam cu prietena mea.
Vorbeam cu o femeie care mă văzuse ani întregi ca pe o concurentă, nu ca pe un om drag.
M-am ridicat încet.
— Îți doresc să fii fericită.
Dar fără mine.
Am plecat fără să mă uit înapoi.
Au trecut câteva luni.
Mi-am continuat viața.
Am făcut sport.
Am început să ies mai mult.
Am redescoperit lucrurile care îmi făceau plăcere.
Într-o zi, telefonul a sunat.
Era Cristina.
— Putem să vorbim?
Am rămas câteva secunde în tăcere.
— Nu cred.
Unele răni se vindecă.
Dar încrederea, odată pierdută, nu se mai întoarce.
Am închis telefonul.
Și atunci am înțeles că, uneori, cel mai greu lucru nu este să pierzi o prietenie.
Ci să accepți că omul pe care îl iubeai ca pe o soră nu a fost niciodată prietenul pe care îl credeai.