Am rămas aproape zece minute în fața casei.
Nu știam dacă să cobor sau să plec.
Dacă adresa nu avea nicio legătură cu Radu?
Dacă mă făceam de râs?
Dar ceva îmi spunea că adevărul mă aștepta chiar acolo.
Am inspirat adânc și am bătut la ușă.
Mi-a deschis o femeie blondă, de cel mult treizeci de ani.
Purta un șorț de bucătărie și părea surprinsă să mă vadă.
— Bună ziua…
— Bună.
Am înghițit în sec.
— Îl cunoști pe Radu?
A zâmbit automat.
— Da… vine imediat. Cine sunteți?
Am scos verigheta și am ridicat mâna.
— Sunt soția lui.
Zâmbetul i-a dispărut instantaneu.
Fața i s-a albit.
— Poftim?
— Suntem căsătoriți de doi ani.
Și sunt însărcinată cu gemeni.
Pentru câteva secunde nu s-a auzit nimic.
Femeia s-a sprijinit de tocul ușii.
— Nu…
A început să clatine din cap.
— Nu… asta nu poate fi adevărat.
Am scos telefonul și i-am arătat câteva fotografii.
Nunta.
Luna de miere.
Aniversarea noastră.
Chipul ei s-a schimbat complet.
— Eu sunt Ioana…
a spus încet.
— Suntem împreună de aproape șase luni.
Mi-a spus că este divorțat.
Că fosta soție l-a înșelat.
Am rămas amândouă fără cuvinte.
În acel moment am înțeles că nici ea nu era vinovată.
Și ea fusese mințită.
Ioana și-a acoperit fața cu palmele.
— Dumnezeule…
Eu credeam că sunt femeia cu care își reconstruiește viața.
Am simțit că furia mea începea să se transforme în altceva.
Compasiune.
Nu eram două rivale.
Eram două femei care fuseseră manipulate de același bărbat.
— Ce facem acum?
a întrebat ea.
Am privit spre fotografia de pe perete.
Radu zâmbea fericit lângă ea.
Ca și cum n-ar fi avut nicio grijă pe lume.
Atunci mi-a venit o idee.
— Îl lăsăm să creadă că nu știm nimic.
Ioana m-a privit atent.
— Și apoi?
— Îl facem să spună singur adevărul.
—
În aceeași seară, Ioana l-a sunat.
— Iubire, am pregătit cina ta preferată.
Radu a venit zâmbind, cu un buchet de flori în mână.
Nici nu bănuia că eu îl așteptam în sufragerie.
Când a intrat și m-a văzut, a scăpat florile din mână.
— Tu…
Fața i s-a făcut albă.
— Ce cauți aici?
M-am ridicat încet.
— Asta voiam și eu să te întreb.
A privit când la mine, când la Ioana.
Nu mai știa ce să spună.
— Pot să explic…
Ioana a făcut un pas înainte.
— Atunci explică.
Cum ai reușit să ai două vieți în același timp?
Și de ce ai fugit când ai aflat că vei avea doi copii?
Radu încerca disperat să găsească o minciună.
Dar nu mai avea unde să fugă.
— Mi-a fost frică…
a bâiguit.
— Nu eram pregătit.
Am izbucnit.
— Nu.
Ți-a fost frică de responsabilitate.
Ai fugit de propriii copii.
Asta este diferența.
Ioana și-a scos încet inelul pe care i-l dăruise.
L-a pus pe masă.
— Între noi s-a terminat.
Eu mi-am scos cheia apartamentului nostru din geantă.
— Iar când se va naște copiii tăi, vei avea de vorbit cu avocatul meu.
Nu cu mine.
Am plecat împreună.
În fața casei, Ioana m-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău.
— Nu tu trebuie să-ți ceri iertare.
El ne-a mințit pe amândouă.
—
Au trecut aproape doi ani.
Gemenii mei cresc frumos.
Râd în fiecare zi și îmi umplu casa de viață.
Radu îi vede doar atunci când legea îi permite și când ei își doresc.
Ioana și-a refăcut și ea viața.
Din când în când ne mai scriem.
Nu pentru că am devenit cele mai bune prietene.
Ci pentru că am trecut împreună prin aceeași durere.
Uneori oamenii cred că răzbunarea înseamnă să faci scandal.
Eu am învățat altceva.
Cea mai mare pedeapsă pentru un om care fuge de familie este să trăiască toată viața știind că și-a abandonat propriii copii.
Iar unele regrete nu pot fi șterse niciodată.