A doua zi, Margareta a ieșit din nou din casă la aceeași oră.
Și-a pus geaca galbenă, și-a aranjat eșarfa și a pornit încet spre parc.
Nu știa dacă fetița își va aminti de promisiune.
Copiii uită repede.
Dar când a ajuns lângă banca ei obișnuită, a auzit o voce veselă.
— Doamna Margareta!
S-a întors.
Daria alerga spre ea, cu trotineta împinsă încet și cu un desen strâns la piept.
— Ai venit!
Margareta a zâmbit.
— Am spus că vin.
Fetița i-a întins foaia.
— Este pentru dumneavoastră.
Margareta a desfăcut-o cu grijă.
Pe hârtie era desenată o femeie într-o geacă galbenă, cu aripi uriașe și un zâmbet larg.
Deasupra scria, cu litere tremurate:
**„Doamna Margareta, cea mai bună prietenă.”**
Margareta a simțit că i se umezesc ochii.
Nu mai primise un desen de aproape douăzeci de ani.
— Îți place?
— Este cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată.
Daria a zâmbit mândră.
Din ziua aceea au început să se întâlnească aproape zilnic.
Mergeau în parc.
Hrăneau porumbeii.
Citeau povești pe bancă.
Uneori Margareta îi aducea câte un covrig cald.
Alteori Daria îi aducea câte o floare culeasă dintre blocuri.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, cineva o aștepta.
—
Într-o după-amiază ploioasă, Daria n-a mai venit.
Margareta a rămas pe bancă aproape o oră.
Începuse să se îngrijoreze.
A doua zi, nici atunci.
Abia spre seară a auzit soneria.
La ușă stătea o femeie tânără.
Obosită.
Cu cearcăne adânci.
Ținea de mână pe Daria.
— Dumneavoastră sunteți doamna Margareta?
— Da…
Femeia a zâmbit timid.
— Sunt mama Dariei.
Voiam să vă mulțumesc.
Margareta a rămas surprinsă.
— Pentru ce?
Femeia și-a șters o lacrimă.
— De când vă cunoaște, copilul meu s-a schimbat.
Nu mai plânge înainte să plece la școală.
Nu se mai ascunde în cameră.
Nu mai spune că nu are pe nimeni.
În fiecare seară îmi vorbește despre dumneavoastră.
Spune că are… o bunică.
Margareta și-a dus instinctiv mâna la gură.
Nu putea rosti niciun cuvânt.
Mama Dariei a continuat.
— Eu lucrez două schimburi.
Sunt singură.
Uneori simțeam că-mi pierd copilul.
Dar dumneavoastră i-ați oferit ceva ce eu nu mai reușeam.
Timp.
Răbdare.
Și încredere.
Margareta nu și-a mai putut opri lacrimile.
Daria s-a apropiat și a îmbrățișat-o.
— Ți-am spus că o să fim prietene.
—
În aceeași seară, telefonul Margaretei a sunat.
S-a uitat mirată la ecran.
Era fiul ei.
A răspuns imediat.
— Mamă…
Vocea lui era emoționată.
— Îmi pare rău.
Am lipsit prea mult din viața ta.
Margareta a închis ochii.
— Ce s-a întâmplat?
— Am vorbit cu vecina de la etajul trei.
Mi-a spus că te vede în fiecare zi cu o fetiță din bloc.
Și mi-am dat seama că un copil străin a avut mai mult timp pentru tine decât propriul tău fiu.
Mi-e rușine.
Margareta a rămas tăcută câteva secunde.
— Nu vreau să recuperezi timpul pierdut.
Vreau doar să nu-l mai pierdem pe cel care ne-a rămas.
La capătul celălalt s-a făcut liniște.
Apoi el a spus încet:
— Vin duminică.
Și chiar a venit.
Nu doar duminica aceea.
Ci și în cele care au urmat.
Uneori îi gătea.
Alteori beau cafeaua împreună.
Iar Daria venea și ea aproape în fiecare zi.
Într-o după-amiază, cei trei stăteau pe aceeași bancă din parc.
Daria s-a uitat când la Margareta, când la fiul ei și a spus foarte serioasă:
— Vezi?
Acum nu mai ești invizibilă.
Margareta a zâmbit printre lacrimi.
Își petrecuse ani întregi încercând să fie observată de toată lumea.
Dar, până la urmă, nu mulțimea îi schimbase viața.
Ci un singur copil care o privise cu adevărat.
Și uneori, asta este tot ce are nevoie un om pentru a simți din nou că există.