În dimineața nunții, m-am privit câteva clipe în oglindă.
Rochia roșie era frumoasă.
Dar de fiecare dată când o priveam îmi aminteam de motivul pentru care o purtam.
Nu era alegerea mea.
Era umilința pe care alții hotărâseră să mi-o poarte.
Alex a intrat încet în cameră.
Avea un costum bleumarin și un papion roșu.
S-a apropiat și mi-a luat mâna.
— Mami… ești frumoasă.
L-am îmbrățișat.
— Mulțumesc, iubirea mea.
— De ce nu ești în rochia albă pe care mi-ai arătat-o?
Am simțit un nod în gât.
Nu voiam să-i stric ziua.
— Pentru că uneori oamenii fac alegeri ciudate.
Dar important este să nu uităm cine suntem.
Alex a dat din cap fără să înțeleagă pe deplin.
— Eu tot cred că ești cea mai frumoasă mireasă.
Acele cuvinte au valorat mai mult decât toate felicitările pe care aveam să le primesc în ziua aceea.
—
Când am ajuns la biserică, invitații întorceau capetele după mine.
Unii zâmbeau.
Alții păreau confuzi.
Iar când am intrat în curtea bisericii, am înțeles de ce.
Margareta era îmbrăcată într-o rochie albă, elegantă, aproape la fel de spectaculoasă ca o rochie de mireasă.
Parcă își dorise ca în ziua aceea toate privirile să fie asupra ei.
M-a privit de sus până jos și a zâmbit mulțumită.
— Vezi? Așa este mult mai bine.
Am răspuns calm.
— Dacă dumneavoastră spuneți…
Dănuț a venit lângă mine.
— Hai să nu stricăm ziua asta cu certuri.
L-am privit lung.
— Nu eu sunt cea care a stricat-o.
Dar el nici măcar nu părea să înțeleagă.
—
Ceremonia a început.
Preotul vorbea.
Invitații ascultau.
Eu însă nu mai auzeam aproape nimic.
În minte îmi răsunau doar vorbele Margaretei.
“Nu ești o mireasă adevărată.”
“Nu meriți să porți alb.”
Și, pentru prima dată, m-am întrebat dacă chiar voiam să mă căsătoresc cu un om care nu spusese niciodată:
“Ajunge.”
Când preotul s-a întors spre noi și a început să vorbească despre respect, iubire și sprijin reciproc, am simțit că nu mai pot continua.
Am ridicat mâna.
— Părinte…
Aș vrea să spun și eu câteva cuvinte înainte să mergem mai departe.
Toată biserica a amuțit.
Margareta s-a încruntat.
— Ce mai înseamnă și asta?
Am inspirat adânc.
— Astăzi sunt îmbrăcată în roșu.
Nu pentru că aceasta a fost alegerea mea.
Ci pentru că viitorul meu soț și mama lui au decis că o femeie care are un copil nu mai este suficient de “pură” pentru a purta alb.
În biserică s-a făcut o liniște apăsătoare.
Invitații se uitau când la mine, când la Dănuț.
Margareta s-a ridicat imediat.
— Minte!
Nu este adevărat!
Am deschis telefonul și am apăsat pe o înregistrare.
Vocea Margaretei a umplut întreaga biserică.
— **”Albul este pentru miresele fără trecut. Ea are deja un copil. Va purta roșu.”**
Apoi s-a auzit vocea lui Dănuț.
— **”Mama are dreptate. Este mai bine așa.”**
Chipul lui Dănuț s-a albit.
Margareta nu mai știa unde să privească.
Am închis înregistrarea.
— Nu mă doare că am purtat roșu.
Mă doare că omul care trebuia să mă apere a ales să mă umilească doar pentru că nu a avut curajul să-și contrazică mama.
M-am întors spre Dănuț.
— Astăzi nu pierd o nuntă.
Astăzi evit o căsnicie în care aș fi fost pusă mereu pe locul al doilea.
Mi-am scos inelul.
L-am așezat în palma lui.
— Eu și fiul meu merităm mai mult decât atât.
L-am luat pe Alex de mână.
Toți invitații mei s-au ridicat în picioare și au început să aplaude.
Nu pentru că plecam.
Ci pentru că, în sfârșit, aveam curajul să plec.
Am ieșit din biserică fără să mă uit înapoi.
Soarele strălucea puternic.
Alex mi-a strâns mâna.
— Mami…
unde mergem acum?
Am zâmbit printre lacrimi.
— Acasă.
Și, pentru prima dată după multe luni, chiar simțeam că mergem în direcția potrivită.