În seara aceea nu i-am mai spus nimic lui Cătălin.
Am zâmbit.
Am făcut cină.
Am culcat copiii.
Iar după ce toată casa a adormit, am început să dau câteva telefoane.
A doua zi dimineață mi-am luat concediu.
Mama încă dormea.
I-am spus doar atât:
— Astăzi nu faci absolut nimic.
Ea a încercat să protesteze.
— Dar copiii…
— Astăzi sunt doar fiica ta.
Restul lasă în seama mea.
Am rezervat o cameră la un hotel aflat la câțiva kilometri de oraș.
Nu unul luxos.
Doar liniștit.
Avea spa, restaurant și o terasă plină de flori.
Am lăsat-o acolo împreună cu o prietenă de-a ei, pe care o rugasem să-i țină companie.
În același timp, eu am plecat la serviciu.
Fără să-i spun nimic lui Cătălin.
La ora opt și jumătate m-a sunat.
— Unde este mama ta?
— La odihnă.
— Cum adică?
— Exact cum au recomandat medicii.
— Dar cine duce copiii?
— Tu.
Au urmat câteva secunde de liniște.
— Nu pot. Am ședințe.
— Și mama are un braț rupt.
A închis.
După douăzeci de minute a sunat din nou.
— Nu găsesc hainele celui mic.
— În dulap.
— Care?
— Cel pe care nu l-ai deschis niciodată.
Până la prânz mă sunase de șapte ori.
Nu găsea ghiozdanele.
Nu știa cine mănâncă fără lactoză.
Nu știa unde sunt medicamentele.
Nu știa la ce oră trebuie luată Ilinca de la grădiniță.
Seara am ajuns acasă.
Casa era un dezastru.
Jucării peste tot.
Vase în chiuvetă.
Rufe nearanjate.
Cei mici alergau prin sufragerie.
Iar Cătălin stătea pe canapea, complet epuizat.
M-a privit câteva secunde.
— Cum reușești să faci toate astea în fiecare zi?
Am zâmbit.
— Cu ajutorul unei bone.
Și fără să pun o femeie de șaizeci și opt de ani, cu brațul rupt, să facă munca mea.
A coborât privirea.
— Am greșit.
Am crezut că exagerezi.
— Nu eu exageram.
Tu nu vedeai.
A doua zi dimineață, înainte să plece la serviciu, a sunat-o chiar el pe bonă.
Și-a cerut scuze.
A rugat-o să se întoarcă.
În aceeași după-amiază a mers după mama mea.
I-a cumpărat florile ei preferate și i-a spus:
— Vă rog să mă iertați.
Nu trebuia să vă pun niciodată într-o asemenea situație.
Mama a zâmbit.
— Important este că ai înțeles.
Din ziua aceea, Cătălin n-a mai luat niciodată singur o decizie care privea familia.
Iar când mama a rămas fără ghips, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-i citească nepoatei ei povestea promisă.
Nu pentru că era obligată.
Ci pentru că, de data aceea, o făcea din dragoste, nu din datorie.