Când am văzut-o pe Mariana pășind pe aleea bisericii în aceeași rochie ca a mea, am simțit că mi se taie picioarele.
Nu era doar asemănătoare.
Era identică.
Aceeași dantelă delicată.
Aceeași croială.
Același voal.
Chiar și buchetul semăna izbitor cu al meu.
Invitații șușoteau fără să se mai ascundă.
— Nu se poate…
— Chiar a făcut asta?
— E mama mirelui?
Mariana zâmbea larg.
Parcă savura fiecare privire.
S-a oprit la câțiva pași de altar și și-a întins brațul spre iubitul ei.
— Ei bine? Nu-i așa că este o surpriză frumoasă? M-am gândit că, dacă tot suntem aici, putem să profităm și noi de ocazie. O dublă nuntă este mult mai veselă!
Nimeni nu a râs.
L-am privit pe Andrei.
Mă așteptam să fie la fel de șocat ca mine.
În schimb…
era foarte calm.
Mi-a strâns ușor mâna.
— Ai încredere în mine.
A făcut un pas înainte.
— Mamă…
Mariana a zâmbit.
— Da, dragul meu?
— Îți mulțumesc.
Ea a clipit surprinsă.
— Pentru ce?
— Pentru că ai făcut astăzi cel mai ușor lucru pe care l-am avut vreodată de făcut.
În biserică s-a făcut liniște.
Mariana încă zâmbea.
Nu înțelesese.
Andrei s-a întors spre invitați.
— Mulți dintre dumneavoastră ați văzut doar ce s-a întâmplat astăzi.
Eu însă vă pot spune că nu este prima dată când mama încearcă să transforme un moment important din viața mea într-un spectacol despre ea.
A scos telefonul din buzunar.
— Cu câteva zile înainte de nuntă, logodnica mea a surprins-o fotografiindu-i rochia. Atunci am început să bănuiesc că pregătește ceva.
Mariana s-a încruntat.
— Ce prostii vorbești?
— Niciuna.
Andrei a deschis aplicația de mesaje.
— După aceea am văzut, din întâmplare, un mesaj trimis de mama unei prietene.
A ridicat telefonul.
— Nu este nevoie de proiector și nici de spectacole. O să citesc doar câteva rânduri.
Vocea lui era calmă.
— „O să-i arăt eu cine este adevărata regină a nunții. Toți ochii vor fi pe mine.”
În sală s-au auzit murmure.
Andrei a continuat.
— „Fata asta este prea ștearsă. Cineva trebuie să aducă eleganță evenimentului.”
Mariana s-a albit la față.
— Nu aveai dreptul să citești…
— Nu.
Dar nici tu nu aveai dreptul să încerci să umilești femeia pe care o iubesc.
Pentru prima dată în viață, Mariana n-a mai găsit niciun răspuns.
Andrei s-a apropiat de ea.
Vocea i s-a înmuiat.
— Mamă… astăzi nu pierzi doar atenția invitaților.
Riști să mă pierzi pe mine.
Ochii Marianei s-au umplut de lacrimi.
Dar nimeni nu mai spunea nimic.
El a făcut încă un pas.
— Din clipa în care am cerut-o în căsătorie pe Ioana, ea a devenit familia mea. Iar familia mea va fi întotdeauna protejată de mine. Chiar și atunci când trebuie să o protejez de propria mea mamă.
În biserică s-a făcut o liniște apăsătoare.
Apoi nașul s-a ridicat în picioare.
A început să aplaude.
După el s-a ridicat nașa.
Apoi părinții mei.
Apoi rudele.
În câteva secunde, întreaga biserică răsuna de aplauze.
Nu pentru că Mariana fusese făcută de rușine.
Ci pentru că un bărbat își alesese, fără ezitare, soția.
Mariana și-a coborât privirea.
Și-a scos încet voalul.
L-a împăturit.
— Îmi pare rău…
a șoptit.
Nu știu dacă o spunea pentru mine.
Sau pentru fiul ei.
Poate pentru amândoi.
A ieșit încet din biserică.
De data aceasta fără să se mai uite în jur.
Pastorul a zâmbit.
— Cred că acum putem începe ceremonia adevărată.
Toată lumea a râs.
Eu încă tremuram.
Andrei s-a apropiat și mi-a șters o lacrimă.
— Îți promisesem că ziua asta va fi despre noi.
Și așa a rămas.
Ne-am spus jurămintele fără alte întreruperi.
Iar când a venit momentul în care pastorul ne-a declarat soț și soție, aplauzele au fost mai puternice decât îmi imaginasem vreodată.
În seara aceea, după ce petrecerea se terminase, l-am întrebat:
— De unde ai avut atâta curaj?
A zâmbit.
— Curajul apare ușor atunci când știi pe cine trebuie să aperi.
L-am îmbrățișat.
În clipa aceea am înțeles că nu rochia, florile sau restaurantul fac o nuntă perfectă.
Ci omul care alege, în fața tuturor, să nu te lase niciodată singură.