L-am strâns pe Rareș în brațe atât de tare, încât aproape nu mai putea respira.
Îi simțeam inima bătând nebunește.
— Nu e vina ta, puiule… Sunt aici.
El și-a ascuns fața în umărul meu.
— Am încercat s-o trezesc…
— Știu.
— Dar nu s-a ridicat…
I-am mângâiat părul.
— Unde este Bianca?
A ridicat încet mâna și a arătat spre sufragerie.
Am pășit cu inima cât un purice.
Parcă fiecare pas devenea tot mai greu.
Când am intrat în cameră, am încremenit.
Bianca era întinsă pe podea.
Un braț îi rămăsese sub corp, iar lângă ea se vedeau un pahar spart și o baltă de apă.
Pe frunte avea un pachet cu gheață.
M-am uitat instinctiv spre Rareș.
— Tu i l-ai pus?
A dat încet din cap.
— Ai zis că la lovituri punem ceva rece…
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
M-am aplecat lângă Bianca.
Avea puls.
Respira greu.
Am pus imediat mâna pe telefon.
— 112, ce urgență aveți?
— O tânără este inconștientă. Respiră, dar nu răspunde. Vă rog, trimiteți o ambulanță!
Operatorul m-a rugat să verific respirația și să nu o mișc.
În timp ce vorbeam, Rareș stătea în ușa sufrageriei și mă privea fără să scoată un cuvânt.
Nu plângea.
Asta mă durea și mai tare.
Ambulanța a ajuns în câteva minute.
Paramedicii au intrat în grabă.
Unul dintre ei s-a aplecat asupra Biancăi.
Altul s-a apropiat de Rareș.
— Tu ai sunat-o pe mami?
Băiețelul a dat din cap.
— Și tu ai pus gheața?
— Da…
Paramedicul a zâmbit.
— Ai făcut foarte bine.
Rareș s-a uitat speriat la mine.
— Se face bine?
Doctorița i-a răspuns prima.
— Da.
A leșinat.
Nu a murit.
Am văzut cum umerii lui se relaxează pentru prima dată după aproape o oră.
A început să plângă.
Încet.
Apoi din ce în ce mai tare.
M-am dus imediat la el și l-am luat în brațe.
Era prima dată când își dădea voie să se descarce.
La spital am aflat că Bianca suferise o cădere de tensiune provocată de o combinație de deshidratare și glicemie foarte scăzută.
Nu mâncase aproape nimic în ziua aceea.
Doctorii au spus că își va reveni complet.
Când s-a trezit, primul lucru pe care l-a întrebat a fost:
— Rareș este bine?
Am început să plâng.
— Da.
Este bine.
Și a fost foarte curajos.
Bianca a zâmbit slab.
— Știam eu…
În aceeași seară, după ce am ajuns acasă, Rareș s-a așezat lângă mine pe canapea.
Ținea dinozaurul de pluș în brațe.
După câteva minute de tăcere, m-a întrebat:
— Mami…
— Da, iubirea mea?
— Când Bianca era pe jos… am crezut că a pățit la fel ca tati…
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Acela fusese motivul.
Nu doar că îi fusese frică.
Își retrăise cea mai mare traumă.
Cu doi ani înainte, tatăl lui murise subit în urma unui infarct.
Rareș era prea mic să înțeleagă moartea.
Dar își amintea perfect liniștea aceea.
Și acum o retrăise.
L-am luat în brațe.
— Bianca nu a murit, puiule.
— Știu…
Dar eu am crezut că rămân iar fără cineva…
Atunci n-am mai putut să-mi opresc lacrimile.
— Ascultă-mă foarte bine.
Astăzi ai făcut exact ce trebuia.
Ai încercat s-o ajuți.
Ai pus gheață.
Ai căutat telefonul.
M-ai sunat.
Ai fost extraordinar de curajos.
El m-a privit cu ochii lui mari.
— Chiar?
— Mai curajos decât mulți oameni mari.
A zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.
Foarte puțin.
Dar suficient cât să-mi dea speranță.
În weekend am mers împreună să o vizităm pe Bianca.
Ne aștepta cu un ursuleț de pluș în brațe.
Cum l-a văzut pe Rareș, l-a îmbrățișat.
— Mi-au spus doctorii că tu ai avut grijă de mine.
Rareș s-a înroșit.
— Mi-a fost foarte frică…
— Și mie.
Dar datorită ție am primit ajutor la timp.
El a rămas câteva secunde pe gânduri.
Apoi a întrebat încet:
— Mai vii la noi?
Bianca a râs printre lacrimi.
— Dacă mă mai primești…
Rareș a dat din cap hotărât.
— Dar promiți că mănânci și bei apă?
Toți am izbucnit în râs.
Pentru prima dată după mult timp, râdeam fără teamă.
În seara aceea, când l-am învelit, Rareș m-a prins de mână.
— Mami…
— Da?
— Dacă o să-mi mai fie vreodată frică…
o să te sun.
L-am sărutat pe frunte.
— Și eu o să vin.
De fiecare dată.
Indiferent unde sunt.
Pentru că asta fac mamele.
Iar în clipa aceea am înțeles ceva ce nu voi uita niciodată.
Copiii nu au nevoie de părinți perfecți.
Au nevoie doar să știe că, atunci când lumea lor se prăbușește, există cineva care va alerga spre ei fără să stea o secundă pe gânduri.