A doua zi dimineață, puțin după ora nouă, fiul doamnei Elena a intrat în spital.
Purta un costum elegant, vorbea la telefon și părea mai degrabă grăbit decât îndurerat.
A închis apelul abia când a ajuns la recepție.
— Sunt fiul doamnei Elena Popescu. Mi s-a spus să vin.
L-am privit câteva clipe.
Nu-l mai văzusem niciodată.
Nici măcar o dată în cele aproape patru săptămâni cât mama lui fusese internată.
— Vă rog să mă urmați.
Pe drum nu m-a întrebat cum se simțise în ultimele zile.
Nu m-a întrebat dacă suferise.
Nu m-a întrebat dacă spusese ceva înainte să plece.
Singura lui întrebare a fost:
— Unde sunt lucrurile ei?
Am simțit un nod în gât.
L-am condus împreună cu medicul șef într-un birou mic.
Pe masă se aflau o sacoșă cu hainele bătrânei, o pereche de ochelari, un pieptene vechi și o mapă albastră.
Bărbatul a luat sacoșa și a aruncat o privire rapidă înăuntru.
— Atât?
— Atât avea la spital, i-a răspuns calm medicul.
Privirea i s-a oprit asupra mapei.
— Și asta?
Medicul i-a întins-o.
— Mama dumneavoastră ne-a rugat să v-o dăm doar după ce nu va mai fi.
Ochii bărbatului s-au luminat pentru prima dată.
A deschis mapa imediat.
Înăuntru era o scrisoare și un plic.
A desfăcut mai întâi scrisoarea.
Scrisul era tremurat, dar ordonat.
„Dragul meu,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt.
Nu te-am învinovățit niciodată pentru că ai avut serviciu, familie sau griji. O mamă găsește întotdeauna motive să-și ierte copilul.
Dar, în ultimele săptămâni, am înțeles că nu mai așteptai să mă vezi pe mine.
Așteptai doar ziua în care apartamentul avea să rămână gol.
Și, dintre toate durerile pe care le-am simțit în viață, aceasta a fost cea mai grea.
Sper doar ca, într-o zi, să înțelegi că nicio moștenire nu valorează cât o oră petrecută lângă omul care te iubește.
Mama.”
Bărbatul a rămas nemișcat.
Pentru câteva secunde n-a mai clipea.
Apoi a desfăcut plicul.
Înăuntru se afla copia unui act notarial.
L-a citit o dată.
Apoi încă o dată.
Fața i s-a albit.
— Nu…
Nu…
Nu se poate…
Medicul șef l-a privit în liniște.
— Mama dumneavoastră a luat această hotărâre cu câteva luni înainte de internare.
Actele sunt perfect valabile.
În loc să lase apartamentul moștenire, doamna Elena ceruse ca locuința să fie vândută după moartea ei.
Din banii obținuți urmau să fie acordate burse elevilor fără posibilități din orașul în care se născuse.
Fiului îi rămânea doar scrisoarea.
Bărbatul s-a prăbușit pe scaun.
Și-a acoperit fața cu mâinile.
— Am tot zis că merg mâine…
Mâine…
Mereu mâine…
În birou s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Medicul șef a rupt-o primul.
— În fiecare seară stătea la fereastră și vă aștepta.
În fiecare seară.
Bărbatul a început să plângă.
Nu zgomotos.
Nu teatral.
Doar acel plâns pe care îl au oamenii când înțeleg că au pierdut ceva ce nu mai poate fi recuperat.
După câteva minute s-a ridicat.
— Pot…
Pot să mai intru o dată în salon?
Am dat din cap.
L-am condus.
Patul era deja pregătit pentru următorul pacient.
Florile dispăruseră.
Perna fusese schimbată.
Doar fereastra era aceeași.
S-a apropiat încet.
A rămas acolo câteva minute.
Cu scrisoarea strânsă la piept.
— Îmi pare rău, mamă…
a șoptit.
Dar în salon nu mai era nimeni care să-l audă.
Au trecut aproape doi ani de atunci.
În fiecare toamnă, fundația care administrează bursele organizate din vânzarea apartamentului trimite spitalului câte o scrisoare.
În ea sunt fotografii cu elevii care au primit ajutor.
Le păstrăm într-un dosar din cabinet.
Uneori îl răsfoiesc înainte să plec acasă.
Și de fiecare dată mă gândesc la doamna Elena.
Nu pentru apartamentul pe care l-a lăsat.
Ci pentru că, până în ultima clipă, a murit cu aceeași întrebare pe buze:
— Fiul meu… a venit?
Iar dintre toate lucrurile pe care le-am văzut într-o viață de asistentă medicală, niciunul nu m-a durut mai tare decât faptul că răspunsul a fost…
Nu.