n primele zile n-am întrebat-o aproape nimic.
Era suficient să văd cât de epuizată era.
Dormea câte două ore, se trezea să hrănească fetițele, apoi adormea din nou pe canapea, cu una dintre gemene la piept.
Eu găteam.
Spălam biberoane.
Schimbam scutece.
Noaptea, când una dintre fetițe începea să plângă, de multe ori mă ridicam înaintea Andreei.
Ea mă privea uimită.
Nu înțelegea de ce o ajutam după tot ce îmi făcuse.
Dar eu îmi aminteam promisiunea făcută lui Mihai.
Nu renunțasem niciodată la ea.
Într-o joi dimineață, Andreea a coborât greu scările.
Era palidă.
— Ana… cred că am făcut febră.
Poți să iei fetele puțin afară?
Aș vrea să dorm o oră.
— Sigur.
Le-am așezat pe amândouă în cărucior și am ieșit la plimbare.
Nu trecuseră nici zece minute când mi-am dat seama că uitasem pălăriuțele lor.
Soarele devenea tot mai puternic.
M-am întors imediat.
Am intrat încet în casă, convinsă că Andreea doarme.
Dar camera ei era goală.
Atunci am auzit zgomote venind din atelierul lui Mihai.
Am deschis ușa.
Andreea stătea în fața vechiului dulap de lucru al tatălui ei.
Ținea în mâini un plic îngălbenit și o cheie veche din alamă.
Plângea.
Nu observase că intrasem.
— Andreea…
S-a întors speriată.
Câteva secunde n-a spus nimic.
Apoi și-a șters lacrimile.
— A venit timpul…
Mi-a întins plicul.
Pe el era scrisul lui Mihai.
„Pentru Ana. În ziua în care Andreea va avea curajul să spună adevărul.”
Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
Am desfăcut încet scrisoarea.
Primele rânduri m-au făcut să izbucnesc în plâns.
„Ana,
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că promisiunea pe care mi-ai făcut-o a fost mai puternică decât durerea.
Îți mulțumesc că ai rămas lângă Andreea chiar și atunci când ea a fugit de tine.
Să nu o judeci.
Există o povară pe care o poartă singură.”
Am ridicat privirea.
— Despre ce vorbește?
Andreea s-a așezat pe podea.
Părea că fiecare cuvânt o doare.
— În dimineața în care tata a făcut infarct…
ne-am certat.
Am înghețat.
— I-am spus că mă părăsise pentru tine.
Că nu mai vreau să-l văd.
Și…
că îl urăsc.
Vocea i s-a frânt.
— Au fost ultimele cuvinte pe care i le-am spus.
A izbucnit în hohote.
— Ani întregi am fost convinsă că eu l-am omorât.
N-am fugit de tine.
Am fugit de vinovăția mea.
Am îngenuncheat lângă ea.
I-am luat mâinile între ale mele.
— Andreea…
Ascultă-mă.
Un infarct nu apare din cauza unei certe.
Tu nu ai fost niciodată vinovată.
Ea plângea fără să mă privească.
— Știu asta acum.
Dar aveam doar optsprezece ani.
Și nu puteam să mă iert.
Mi-era rușine să mă întorc.
Mi-era rușine să te privesc în ochi.
În plic mai era cheia.
Deschidea un mic seif ascuns în atelier.
L-am deschis împreună.
Înăuntru nu erau bani.
Nici bijuterii.
Doar albume foto.
Scrisori.
Și câteva filmări pe un stick de memorie.
Pe fiecare plic era scris cu mâna lui Mihai:
„Pentru absolvirea Andreei.”
„Pentru ziua nunții.”
„Pentru când vei deveni mamă.”
Andreea și-a dus mâna la gură.
— Nu am avut curajul să le deschid singură…
În seara aceea am privit împreună prima înregistrare.
Mihai zâmbea spre cameră.
— Dacă vezi filmarea asta, înseamnă că eu nu mai sunt.
Dar vreau să știi ceva.
Indiferent ce s-ar întâmpla între noi înainte să plec…
Te-am iubit în fiecare zi a vieții mele.
Și sper să nu rămâi niciodată singură.
Când s-a terminat înregistrarea, în casă era liniște.
Andreea s-a apropiat încet de mine.
— Îmi pare rău…
Pentru tot.
Pentru anii în care te-am urât.
Pentru că te-am alungat.
Pentru că ai continuat să mă cauți, iar eu n-am răspuns niciodată.
Am îmbrățișat-o.
Ca și cum ar fi fost din nou fetița de treisprezece ani care își pierduse mama și nu știa cum să-și poarte durerea.
În săptămânile care au urmat, nimic n-a devenit perfect peste noapte.
Gemenele plângeau.
Dormeam puțin.
Mai aveam conversații grele.
Dar, de fiecare dată când una dintre fetițe începea să plângă, ne ridicam amândouă aproape în același timp.
Fără să ne dăm seama, deveniserăm o echipă.
Într-o dimineață, Andreea m-a privit zâmbind.
— Ana…
Dacă ești de acord…
Aș vrea ca fetele să-ți spună bunica Ana.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Ar fi cea mai mare bucurie pentru mine.
Atunci am înțeles că adevărata moștenire pe care Mihai ne-o lăsase nu era ascunsă în scrisori sau în seif.
Ci șansa de a ne ierta una pe cealaltă și de a deveni, în sfârșit, familia pe care el și-o dorise întotdeauna.