Cătălin s-a uitat câteva secunde la bolul cu supă.
A râs scurt.
— Hai, Nadia… lasă glumele.
Am rămas în picioare, lângă masă.
— Nu glumesc.
— Unde este felul doi?
— Nu există.
— Cum adică nu există?
Am ridicat din umeri.
— Exact cum ai spus și tu ieri. Ne descurcăm.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
Matei mânca liniștit în bucătărie. Lui îi pregătisem separat piept de pui și piure. Nu voiam ca el să sufere din cauza greșelilor adulților.
Cătălin s-a uitat mirat la farfuria copilului.
— El are carne.
— Normal că are. Este un copil.
— Dar eu?
L-am privit calm.
— Tu ai ales cum se împart banii familiei.
Acum trăiești cu alegerea ta.
A doua zi dimineață am plecat mai devreme la serviciu.
În pauza de masă am intrat în aplicația băncii.
Mi-am deschis un cont doar pe numele meu.
Salariul urma să intre acolo începând cu luna următoare.
Seara, când am ajuns acasă, Cătălin mă aștepta.
— Ai mutat salariul?
— Da.
— Fără să mă întrebi?
— Exact cum nici tu nu m-ai întrebat înainte să cheltuiești șaizeci de mii de lei.
A rămas tăcut.
Pentru prima dată nu mai avea niciun argument.
Două zile mai târziu a venit și Elena.
A intrat zâmbitoare, bronzată deja din fotografiile pe care le postase înainte să plece.
Avea o sacoșă mică în mână.
— V-am adus magneți de frigider din Grecia!
Am privit-o câteva secunde.
— Mulțumim.
Matei s-a apropiat curios.
— Bunico… ai văzut marea?
— A fost minunat!
Apoi s-a întors spre mine.
— Dar ce fețe aveți? S-a întâmplat ceva?
I-am întins extrasul de cont.
L-a citit.
Apoi s-a uitat spre fiul ei.
— Cătălin… ai luat banii din contul familiei?
El a încercat să zâmbească.
— Mamă… voiam să-ți fac o bucurie.
Elena s-a albit la față.
— Eu am crezut că ai primit un bonus…
În sufragerie s-a făcut liniște.
— Nu știai? am întrebat-o.
A clătinat încet din cap.
— Mi-a spus că firma i-a oferit vacanța și că a plătit doar o diferență mică.
Cătălin privea în podea.
Elena s-a apropiat de el.
— Ai mințit?
N-a răspuns.
— Și copilul tău mănâncă paste de săptămâni întregi?
Vocea îi tremura.
Nu de furie.
De rușine.
Și-a deschis poșeta.
A scos un plic.
— Aici sunt toți banii pe care i-am economisit pentru renovarea apartamentului meu.
Nu îi vreau.
Îi luați voi.
Am împins plicul înapoi.
— Nu dumneavoastră trebuie să reparați asta.
El trebuie.
Am arătat spre Cătălin.
În săptămânile următoare, lucrurile s-au schimbat.
Nu pentru că eu l-am iertat imediat.
Ci pentru că l-am obligat să înțeleagă ce înseamnă responsabilitatea.
A început să plătească singur toate cheltuielile pe care le provocase.
A renunțat la ieșiri.
La cumpărături inutile.
La confort.
Iar în fiecare sâmbătă mergea cu Matei la piață.
Învăța cât costă fiecare kilogram de carne.
Fiecare fruct.
Fiecare pâine.
Abia atunci a înțeles cât de greu este să ții o familie pe linia de plutire.
Într-o seară, după aproape trei luni, s-a așezat lângă mine în bucătărie.
— Nadia…
Am greșit.
Nu doar cu banii.
Ci cu faptul că te-am făcut să simți că tu și Matei sunteți pe locul doi.
Am rămas tăcută.
— Mama mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată.
Am ridicat privirea.
— Mi-a zis că un bărbat care își pune mama înaintea copilului lui nu își protejează familia… o distruge.
Am simțit că mi se umezesc ochii.
Nu pentru că îl credeam complet schimbat.
Ci pentru că, pentru prima dată, nu mai căuta scuze.
Își asuma.
Au trecut câteva luni.
Într-o duminică, frigiderul era plin.
Matei a deschis ușa și a strigat fericit:
— Mami! Avem iar chifteluțe!
Am zâmbit.
Nu carnea mă făcea fericită.
Ci faptul că, în sfârșit, copilul meu nu mai trebuia să întrebe când vom avea din nou ce pune pe masă.
Uneori, o familie nu se salvează prin vorbe.
Ci în clipa în care fiecare înțelege că iubirea înseamnă, înainte de toate, responsabilitate.