Petrecerea a început exact la ora douăsprezece.
Curtea noastră era plină de oameni pe care nu-i văzusem niciodată. Muzica răsuna până în stradă, copiii alergau peste gazonul pe care îl îngrijisem cu grijă, iar grătarul fumega chiar lângă terasa casei.
Eu și Andrei priveam totul dinăuntru.
— Chiar o lăsăm să facă asta? a întrebat el.
Am zâmbit.
— Încă puțin.
După aproximativ o oră, Mirela a intrat în casă fără să bată la ușă.
Ținea în mână o tavă goală.
— Mai aveți gheață? S-a terminat.
Am rămas cu gura întredeschisă.
— Ai intrat în casa noastră fără să întrebi?
— Hai, nu mai dramatiza. Suntem vecini.
Am făcut un pas spre ea.
— Ieși.
A ridicat ochii peste cap.
— Ce oameni dificili…
A ieșit bombănind și s-a întors la invitații ei.
Atunci am știut că ajunsesem la limită.
Am luat telefonul și am sunat firma care monta garduri.
Le cerusem o ofertă încă din ziua în care o cunoscusem pe Mirela, doar ca măsură de precauție.
— Dacă puteți începe luni dimineață, accept oferta.
— La prima oră suntem acolo.
Am închis.
Andrei a zâmbit.
— Tu deja te gândeai la asta?
— După prima conversație cu ea… da.
Luni, la ora opt fără un sfert, în fața casei au oprit două camionete.
Patru muncitori au început să descarce panouri metalice și stâlpi.
La ora opt și zece, primul stâlp era deja fixat.
La opt și douăzeci a apărut Mirela.
Furioasă.
— Ce faceți aici?
Șeful echipei i-a răspuns calm.
— Construim gardul proprietarilor.
— Nu aveți voie!
— Ba avem.
Avem autorizația și toate documentele.
Ea s-a întors spre mine.
— Nu poți să faci una ca asta!
— Ba da.
Este terenul nostru.
O jumătate de oră mai târziu au venit și polițiștii.
Mirela îi chemase convinsă că va opri lucrările.
Le-a explicat aproape zece minute că noi îi blocăm accesul către curte.
Unul dintre polițiști a cerut actele cadastrale.
Le-am adus imediat.
Le-a studiat câteva minute.
Apoi s-a întors către Mirela.
— Doamnă, gardul este construit exact pe limita proprietății.
Nu există nicio încălcare.
— Dar noi folosim curtea asta de ani întregi!
Polițistul a ridicat din umeri.
— Ați folosit-o cu acordul fostului proprietar.
Actualii proprietari nu sunt obligați să continue această înțelegere.
Pentru prima dată, Mirela a rămas fără replică.
Gardul a fost terminat în două zile.
În sfârșit aveam liniște.
Am crezut că povestea se terminase.
Ne-am înșelat.
Aproximativ șase luni mai târziu, am aflat că jumătatea de duplex în care locuia Mirela fusese scoasă la vânzare.
Proprietarul voia să plece definitiv din țară.
L-am sunat imediat.
După două săptămâni semnam actele.
Nu i-am spus nimic Mirelei.
Am preferat să afle singură.
Într-o dimineață a bătut cineva la ușa ei.
Am privit discret de pe terasă.
Agentul imobiliar îi înmâna documentele.
După câteva minute, Mirela a venit alergând spre poarta noastră.
— Voi ați cumpărat casa?
— Da.
— Asta înseamnă…
— Înseamnă că de acum înainte noi suntem proprietarii.
Fața i s-a albit.
— Dar eu locuiesc aici!
— Știm.
Contractul tău de închiriere expiră peste două luni.
Nu intenționăm să-l prelungim.
A rămas nemișcată.
Exact cum rămăsesem și noi în ziua în care ne spusese că trebuie să stăm în casă în timpul petrecerii organizate… în propria noastră curte.
Înainte să plece, s-a întors spre mine.
— Încă ești supărată pentru petrecerea aceea?
Am zâmbit liniștită.
— Nu.
Nu este vorba despre o petrecere.
Este vorba despre respect.
Iar oamenii care cred că pot transforma casa altcuiva în proprietatea lor învață, mai devreme sau mai târziu, că bunul-simț nu se negociază.
Mirela n-a mai spus nimic.
Două luni mai târziu s-a mutat.
Iar pentru prima dată de când cumpăraserăm casa, am băut cafeaua pe terasă fără muzică dată la maximum, fără scandal și fără cineva care să creadă că are dreptul la ceea ce nu îi aparținea.