Adrian și-a lăsat privirea să alunece peste chipul meu, apoi a oftat, ca și cum îi era greu să spună ceea ce repetase deja de zeci de ori în minte.
— Pur și simplu… nu mai ești frumoasă pentru mine.
Am simțit că timpul s-a oprit.
Nu am țipat. Nu am plâns. M-am uitat instinctiv la mâinile mele, asprite de ani întregi de muncă, de vase spălate, de haine călcate și de grija pentru ceilalți.
— Este vorba despre colega ta? am întrebat încet.
Pentru o clipă a ezitat.
— Da… o cheamă Paula. E diferită. Mă face să mă simt din nou tânăr. Am doar cincizeci și șase de ani. Nu vreau să-mi petrec restul vieții așa.
L-am privit fără să-l mai recunosc.
— Și eu? Eu ce făceam în toți anii ăștia?
A ridicat din umeri.
— Te-ai schimbat. Ești mereu obosită. Ai încetat să mai ai grijă de tine.
Nu i-am răspuns.
Cum aș fi putut?
Oboseala despre care vorbea avea numele lui. Avea numele copiilor noștri. Avea numele tuturor sacrificiilor pe care le făcusem fără să cer vreodată ceva în schimb.
După câteva minute și-a închis valiza.
— O să mai vin după restul lucrurilor.
— Bine.
A plecat fără să se uite înapoi.
În casa aceea, liniștea a devenit apăsătoare.
Primele zile au fost cele mai grele. Umblam prin camere fără rost și evitam orice oglindă. Mâncam doar câteva înghițituri și adormeam îmbrăcată pe canapea.
Fiul meu, Andrei, m-a sunat după câteva zile.
— Mamă… tata mi-a povestit.
— Știu.
— Îmi pare rău.
Am încercat să-l liniștesc, deși eu eram cea care se destrăma.
Câteva zile mai târziu a venit și fiica mea, Ioana. A intrat în bucătărie cu două sacoșe pline și s-a așezat în fața mea.
După câteva minute de tăcere m-a întrebat:
— Mamă… când ai făcut ultima dată ceva doar pentru tine?
Am rămas fără răspuns.
Nu-mi aminteam.
Ani la rând trăisem doar pentru ceilalți.
În dimineața următoare mi-am încălțat o pereche veche de adidași și am ieșit din casă.
Am mers doar câteva străzi.
Am obosit.
Am plâns.
Dar a doua zi am mers puțin mai mult.
Și în ziua următoare încă puțin.
După două luni m-am înscris la o sală de sport.
Mi-am schimbat alimentația.
Mi-am tuns părul.
Mi-am cumpărat haine pe care le alegeam fiindcă îmi plăceau mie, nu pentru că erau cele mai practice.
Încet, femeia din oglindă începea să-mi zâmbească din nou.
În tot acest timp Adrian a început să-mi trimită mesaje.
„Sper că ești bine.”
„M-am gândit la tine.”
„Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine.”
Nu i-am răspuns niciodată.
Au trecut aproape doi ani.
Într-o zi, Ioana mi-a întins o invitație.
— Fac o cină pentru aniversarea mea. Vine toată familia…
A făcut o pauză.
— Și tata vine. Împreună cu Paula.
Am zâmbit.
— Atunci o să vin și eu.
În seara aceea am îmbrăcat o rochie verde închis care mă făcea să mă simt frumoasă. Nu pentru că voiam să impresionez pe cineva, ci pentru că îmi plăcea femeia care devenisem.
Restaurantul era plin când ușa s-a deschis.
Adrian a intrat ținând-o pe Paula de braț.
Apoi m-a văzut.
S-a oprit în loc.
Ochii i s-au mărit, iar zâmbetul i-a dispărut instantaneu.
Paula s-a uitat nedumerită când l-a văzut rămânând nemișcat.
După câteva secunde, Adrian a venit direct spre mine.
Avea lacrimi în ochi.
— Elena… putem vorbi puțin?
Am ieșit câțiva pași pe terasa restaurantului.
A rămas câteva clipe fără să spună nimic.
Apoi a șoptit:
— Am făcut cea mai mare greșeală din viața mea.
L-am privit calm.
Nu mai vedeam bărbatul care mă rănise.
Vedeam doar un om care confundase iubirea cu tinerețea și frumusețea cu valoarea unui suflet.
— Paula nu este problema, a continuat el. Problema sunt eu. Am crezut că o viață nouă mă va face fericit. Dar am pierdut singura femeie care mi-a fost alături întotdeauna.
Am zâmbit pentru prima dată în acea conversație.
— Adrian… te iert.
Fața lui s-a luminat.
— Înseamnă că putem încerca din nou?
Am clătinat încet din cap.
— Nu.
Ochii lui s-au umplut din nou de lacrimi.
— De ce?
— Pentru că femeia pe care ai părăsit-o atunci nu mai există.
Am făcut un pas înapoi.
— Ani întregi am trăit pentru tine, pentru copii și pentru toți ceilalți. Astăzi trăiesc și pentru mine. Iar asta nu mai sunt dispusă să pierd niciodată.
M-am întors în restaurant.
Copiii mei râdeau la masă, iar Ioana mi-a făcut semn să mă așez lângă ea.
În clipa aceea am înțeles că adevărata frumusețe nu dispăruse niciodată.
Doar fusese ascunsă sub ani întregi de sacrificii.
Iar femeia care învățase, în sfârșit, să se iubească pe ea însăși nu mai avea nevoie ca altcineva să-i spună că este frumoasă.