Mihai s-a apropiat de mama lui și i-a șoptit ceva la ureche.
Cornelia a încuviințat din cap, apoi amândoi s-au îndreptat direct spre partea de sus a dulapului, acolo unde păstram o cutie veche cu acte și fotografii de familie.
Am încremenit.
Nu se uitau după bijuterii.
Nu căutau bani.
Știau exact ce voiau.
Mihai a coborât cutia și a scos din ea un dosar gros, legat cu un elastic.
— Ești sigur că n-a văzut nimic? a întrebat Cornelia în șoaptă.
— Nu. Lidia încă bănuiește doar că tu i-ai luat bijuteriile. N-are idee de restul.
Am simțit cum îmi îngheață sângele în vene.
Ce altceva ascundeau?
Mihai a desfăcut dosarul și a scos mai multe documente.
Am recunoscut imediat unul dintre ele.
Era contractul casei.
Îmi amintisem vag că îl văzusem în ziua în care ne mutasem, însă atunci îmi spusese că sunt niște acte vechi, fără nicio importanță.
Acum citeam clar titlul.
Contract de vânzare-cumpărare.
Data era de acum zece ani.
Cu mult înainte să-l cunosc.
— Trebuie să mutăm toate actele, a spus Cornelia. Dacă începe să caute prin casă…
— Nu caută decât bijuteriile. Crede că tu le-ai luat și atât.
Cornelia a râs.
— Păi… nici nu greșește.
Mihai a băgat mâna în buzunar și a scos o pungă mică din catifea.
Mi s-a făcut rău.
Înăuntru erau cele două brățări de aur primite de la mama.
— Le vindem până la sfârșitul lunii, a spus el rece. Avem nevoie de bani urgent.
— Dar dacă află?
— Nu va afla. Până atunci casa va fi deja vândută.
Telefonul aproape mi-a căzut din mână.
Casa?
Am plecat imediat de la serviciu.
Pe tot drumul îmi răsunau în minte aceleași cuvinte.
Casa va fi deja vândută.
Ajunsă acasă, am urcat direct în dormitor.
Am luat dosarul înainte să ajungă ei.
L-am deschis.
Primul document era contractul de cumpărare.
Al doilea mi-a tăiat respirația.
Antecontract de vânzare.
Semnat în urmă cu trei luni.
Prețul: 180.000 de euro.
Casa urma să fie vândută.
Iar eu nu știam absolut nimic.
Câteva minute mai târziu am auzit ușa de la intrare.
Am coborât în sufragerie cu dosarul în brațe.
Când m-au văzut, au înlemnit.
— Ce înseamnă toate astea? am întrebat calm.
Mihai a încercat să zâmbească.
— Lidia… lasă-mă să-ți explic.
— Explică-mi cum ai ajuns să-mi furi bijuteriile împreună cu mama ta. Explică-mi de ce îmi ascunzi că vinzi casa. Explică-mi de ce m-ai mințit ani întregi.
Cornelia a făcut un pas în spate.
Pentru prima dată nu mai avea nimic de spus.
Mihai și-a plecat privirea.
— Am făcut niște investiții proaste…
A tăcut câteva secunde.
— Am luat credite. Din ce în ce mai multe. Dobânzile au crescut și nu le-am mai putut plăti.
— Și ai crezut că soluția este să-mi furi bijuteriile și să vinzi casa fără să-mi spui?
N-a răspuns.
Tăcerea lui valora mai mult decât orice explicație.
— Știi ce doare cel mai tare? am spus încet. Nu datoriile. Nu banii. Ci faptul că m-ai făcut să cred că suntem o familie.
Am privit-o apoi pe Cornelia.
— Iar dumneavoastră m-ați făcut să cred că sunt paranoică, deși îmi luați lucrurile din casă.
Nici ea n-a scos un cuvânt.
Am urcat în dormitor.
Mi-am făcut bagajul în mai puțin de o oră.
Înainte să ies din casă, am desprins camera ascunsă din spatele ghiveciului.
Am salvat fiecare înregistrare.
A doua zi eram în biroul unui avocat.
Imaginile surprinse de cameră, documentele și toate mesajele descoperite au devenit probe importante.
Procesul a durat câteva luni.
Bijuteriile au fost recuperate.
Vânzarea casei a fost oprită.
Iar Mihai a rămas singur să răspundă pentru datoriile și minciunile pe care le ascunsese atât de mult timp.
Eu m-am mutat într-un apartament mic, cu chirie.
Nu era vila în care visasem să îmbătrânesc.
Dar era primul loc în care mă simțeam cu adevărat în siguranță.
Uneori mă gândesc că am cumpărat camera doar ca să prind o soacră care îmi umbla prin sertare.
În schimb, am descoperit adevărul despre omul lângă care îmi petrecusem șapte ani din viață.
Și, oricât de dureros a fost acel adevăr, mi-a oferit ceva ce nu mai avusesem de mult.
Libertatea.