Toți invitații se uitau acum când la mine, când la Andreea.
Nimeni nu mai râdea.
Noah mă privea nedumerit.
Nu înțelegea de ce adulții deveniseră atât de tăcuți.
M-am așezat în fața lui.
— Campion… când a venit domnul Marinescu aici?
— Într-o seară.
— Eu unde eram?
— Dormeai.
Mi-am simțit pulsul în urechi.
Andreea a făcut un pas înainte.
— Vlad… te rog…
Dar nu mă mai puteam opri.
— Și ce s-a întâmplat după aceea?
Noah s-a gândit câteva secunde.
— Mami mi-a dat omizile și mi-a spus să mă duc în camera mea și să nu te trezesc.
L-am privit pe Marinescu.
Nu mai avea deloc aerul sigur de sine cu care intrase în casă.
Își strângea paharul atât de tare încât i se albiseră degetele.
— Este adevărat? am întrebat.
Niciunul dintre ei nu răspundea.
— Vă întreb încă o dată.
A fost aici?
Andreea a închis ochii.
— Da…
În sufragerie s-a auzit un murmur.
Mama mea și-a dus mâna la gură.
Colegii Andreei evitau să privească în direcția noastră.
— De ce? am întrebat.
Ea a început să plângă.
— Pentru că nu mai știam ce să fac…
M-am uitat când la ea, când la Marinescu.
— Ce înseamnă asta?
Marinescu a încercat să intervină.
— Cred că ar trebui să discutăm între noi…
— Nu.
Nu după ce ai intrat în casa mea pe ascuns.
Nu după ce ai cumpărat tăcerea copilului meu cu dulciuri.
Andreea a izbucnit în lacrimi.
— Nu a fost cum crezi…
— Atunci spune-mi cum a fost.
Și spune adevărul.
Pentru prima dată de când îl cunoscusem pe Marinescu, l-am văzut speriat.
Andreea și-a șters lacrimile.
— După promovare a început să-mi spună că îi sunt datoare.
La început au fost doar mesaje.
Apoi invitații la cină.
Apoi întâlniri după program.
De fiecare dată când refuzam îmi amintea că el îmi aprobă proiectele și evaluările.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Și în seara aceea?
— Mi-a spus că trebuie să discutăm urgent niște documente și că nu poate veni la birou. A venit aici.
— Noaptea?
Ea a dat încet din cap.
— Am vrut să plece cât mai repede. Noah s-a trezit și l-a văzut. Ca să-l duc înapoi în cameră i-am dat dulciurile pe care le adusese.
Marinescu a ridicat vocea.
— Nu exagera! Nimeni nu te-a obligat la nimic!
Andreea s-a întors spre el.
Pentru prima dată nu mai părea speriată.
— Ba da.
M-ai făcut să cred că îmi voi pierde locul de muncă dacă nu accept tot ce îmi cereai.
În sufragerie s-a făcut din nou liniște.
Una dintre colegele ei a vorbit încet.
— Și mie mi-a trimis mesaje…
Alt coleg a ridicat privirea.
— Și soția mea a plecat din companie din cauza lui.
Marinescu a înțeles că situația îi scapă de sub control.
Și-a luat sacoul.
— Plec.
Am făcut un pas în fața ușii.
— Nu înainte să le spui tuturor că soția mea spune adevărul.
M-a privit câteva secunde.
Apoi și-a coborât privirea.
Nu a mai negat.
A ieșit fără să spună un cuvânt.
După plecarea lui, casa a rămas tăcută.
Andreea plângea.
Eu încă încercam să înțeleg dacă eram mai rănit de minciuna ei sau de faptul că trecuse singură prin toate acele luni.
— De ce nu mi-ai spus? am întrebat.
— Mi-a fost rușine.
Credeam că mă vei învinovăți.
M-am apropiat încet de ea.
— M-ai mințit.
Și asta va fi greu de reparat.
Dar omul care te-a șantajat trebuie să răspundă pentru ceea ce a făcut.
În zilele următoare, Andreea a depus plângere oficială la companie.
Nu a fost singură.
Încă trei angajate au făcut același lucru.
Ancheta internă a confirmat comportamentul lui Marinescu.
Contractul lui a fost desfăcut, iar cazul a ajuns și în atenția autorităților.
Pentru noi nu a fost un final fericit peste noapte.
Încrederea nu se repară într-o singură zi.
Dar am început, pentru prima dată după mult timp, să spunem adevărul unul altuia.
Iar totul pornise de la un copil de cinci ani…
…care nu știa să mintă.