M-a urcat în mașină fără să spună un cuvânt.
Abia după ce porțile vilei s-au închis în urma noastră, s-a întors spre mine.
Avea mâinile încă tremurânde.
— Îmi pare rău.
L-am privit fără să înțeleg.
— Pentru ce?
A coborât privirea.
— Pentru fiecare zi în care ai crezut că nu-mi pasă.
M-a condus într-o cameră pe care nu o mai văzusem niciodată.
Era ascunsă în spatele bibliotecii din biroul lui.
Pe pereți erau zeci de monitoare.
Fotografii.
Rapoarte.
Înregistrări.
Toate aveau același nume.
Al meu.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Ce este asta?
A deschis primul dosar.
Era datat din ziua nunții.
Fotografii cu oameni care mă urmăreau.
Numere de mașini.
Rapoarte zilnice.
Schimburi de ture ale agenților.
— Trei ani…
a spus încet.
Trei ani n-ai făcut niciun pas fără ca cineva să te supravegheze.
Am rămas fără cuvinte.
— De ce?
A oftat.
— Înainte să ne căsătorim am primit informații că unul dintre foștii mei asociați voia să mă distrugă.
Nu putea ajunge la mine.
Așa că urma să lovească persoana cea mai apropiată.
M-am uitat în jur.
Toate fotografiile erau cu mine.
La magazin.
La farmacie.
În parc.
La coafor.
— Dacă ar fi aflat că te iubesc…
te pierdeam.
Lacrimile mi-au umplut ochii.
— Dar eu am crezut că mă urăști.
A zâmbit trist.
— Dacă te priveam prea mult…
dacă îți luam mâna…
dacă apăream cu tine în public…
ei ar fi înțeles imediat.
A deschis ultimul dosar.
Înăuntru era fotografia dubei negre din seara aceea.
— Au aflat că ai plecat din casă.
Au crezut că nu mai ești protejată.
De aceea au încercat să te răpească.
Am simțit cum îmi tremură genunchii.
— Și dacă nu ajungeai?
Eduard a tăcut câteva secunde.
— Nici nu vreau să mă gândesc.
În acel moment telefonul lui a sunat.
Șeful echipei de securitate vorbea precipitat.
— Domnule Cernescu…
L-am prins.
Principalul organizator a fost arestat.
Avea toate informațiile despre doamna.
Eduard a închis telefonul.
Pentru prima dată după trei ani, s-a apropiat de mine fără teamă.
Mi-a luat mâna încet.
— Acum s-a terminat.
Nu mai trebuie să mă prefac.
Am privit verigheta pe care o țineam încă în palmă.
Am pus-o singură la loc pe deget.
Nu pentru că uitasem cei trei ani de singurătate.
Ci pentru că, în sfârșit, aveam șansa să începem o căsnicie adevărată.
Uneori iubirea nu moare din lipsa sentimentelor.
Moare din lipsa adevărului.
Iar noi pierduserăm trei ani din cauza unei tăceri care nu ar fi trebuit să existe niciodată.