Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— De unde știți numele meu?
Femeia mă privea speriată.
— Nu știu… a șoptit. Pur și simplu mi-a venit.
Am simțit că nu mai am aer.
— Mai uitați-vă o dată la fotografie.
A luat medalionul cu mâinile tremurând.
— Femeia asta… seamănă cu mine.
— Este mama mea.
Și-a dus mâna la tâmplă.
— Nu-mi amintesc.
— A dispărut acum douăzeci de ani.
Ochii ei s-au umplut de lacrimi.
— Îmi pare rău.
Nu știam ce să cred.
O parte din mine voia s-o iau în brațe.
Cealaltă îmi spunea că un semn din naștere și un nume rostit din senin nu puteau transforma o necunoscută în mama mea.
Am coborât și l-am găsit pe Luca în sufragerie.
— Trebuie să vorbim.
Când i-am arătat fotografia și i-am povestit ce se întâmplase, n-a râs și nu mi-a spus că îmi imaginez lucruri.
A privit-o lung pe femeia care coborâse în urma mea.
— Facem un test ADN, a spus.
În dimineața următoare am mers la o clinică privată din București.
Mi-au spus că rezultatele aveau să dureze câteva zile.
Au fost cele mai lungi zile din viața mea.
Femeia a rămas la noi.
Nu puteam încă să-i spun „mama”.
Îi spuneam Speranța, așa cum îi spuneau oamenii de la cantina socială.
Într-o seară am găsit-o în bucătărie, privind fotografiile de familie de pe frigider.
A atins una în care eram copil.
— Fetița asta ești tu?
— Da.
— Ai același zâmbet.
M-am întors ca să nu mă vadă plângând.
Rezultatul a venit într-o joi dimineață.
Luca era lângă mine când am deschis plicul.
Am citit o dată.
Apoi încă o dată.
Nu exista nicio îndoială.
Femeia pe care soțul meu o găsise lângă Gara de Nord era mama mea.
Mama pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna.
Am urcat scările aproape alergând.
Am găsit-o lângă fereastra camerei de oaspeți.
— Speranța…
S-a întors.
Am încercat să spun cuvântul, dar vocea mi s-a frânt.
— Mamă.
A rămas nemișcată.
— Testul a confirmat. Ești mama mea.
Și-a dus ambele mâini la gură.
— Eu?
Am dat din cap, plângând.
— Tu.
Dar ea nu s-a repezit să mă îmbrățișeze.
A început să plângă.
— Atunci de ce nu-mi amintesc de tine?
Întrebarea aceea m-a sfâșiat.
Pentru că eu aveam douăzeci de ani de întrebări.
Ea avea douăzeci de ani lipsă.
În zilele următoare am început să caut adevărul.
Mama fusese dată dispărută în noaptea accidentului în care murise tata.
Eu aveam șaisprezece ani atunci.
Îmi aminteam doar ce mi se spusese: mașina părinților mei ieșise de pe șosea, tata murise, iar mama nu fusese găsită.
Mătușa mea Adriana îmi repetase ani întregi aceeași poveste.
— Mama ta era distrusă după accident. Probabil a plecat. Uneori oamenii fac lucruri pe care nu le putem înțelege.
Eu o crezusem.
Adriana mă crescuse după dispariția părinților mei.
Fusese omul care mă ținuse în brațe când plângeam după mama.
Acum însă ceva nu se lega.
Am cerut, cu ajutorul unui avocat, copii după vechile documente ale accidentului.
Raportul spunea că tatăl meu fusese găsit în mașină.
Mama nu.
Geanta ei fusese găsită însă la câțiva metri de autoturism.
Fără portofel.
Fără acte.
Am simțit primul fior rece.
Apoi am găsit declarația Adrianei.
Spusese poliției că mama fusese „instabilă emoțional” în săptămânile dinaintea accidentului și vorbise despre plecare.
Era o minciună.
Mama își făcuse planuri cu mine pentru weekendul următor.
Aveam bilete la teatru.
Începuse chiar să-mi caute o rochie pentru banchet.
Am sunat-o pe Adriana.
— Trebuie să vii la mine.
— Ce s-a întâmplat?
— Am găsit-o pe mama.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
Nu m-a întrebat:
„Ce spui?”
Nu m-a întrebat:
„Cum este posibil?”
A întrebat:
— Unde?
Un singur cuvânt.
Și am știut că ceva era foarte greșit.
— De ce te interesează unde este?
— Sabina, nu începe cu prostii.
— Vino mâine. Vreau să vorbim.
A venit.
Dar n-am fost singură.
Luca era cu mine, iar avocatul nostru ne sfătuise să păstrăm orice discuție și să ducem informațiile noi autorităților, nu să încercăm să rezolvăm singuri un caz vechi de douăzeci de ani.
Când Adriana a intrat în sufragerie și a văzut-o pe mama, s-a oprit.
Mama a privit-o lung.
Apoi chipul i s-a schimbat.
— Tu…
Adriana a pălit.
— Maria…
A fost prima persoană care îi rostise numele adevărat fără ca eu să i-l fi spus.
— Deci știai, am spus.
— Sabina, ascultă-mă.
— Ce s-a întâmplat în noaptea accidentului?
Adriana s-a așezat.
Și, după douăzeci de ani, povestea pe care o știam a început să se destrame.
Mama și Adriana se certaseră în perioada aceea din cauza unei moșteniri rămase de la bunicii mei.
Adriana era convinsă că fusese nedreptățită.
În noaptea accidentului îi urmărise cu mașina.
Voia să-i oprească.
Voia să discute cu ei.
Pe șoseaua udă, după o manevră bruscă, tata pierduse controlul mașinii.
Adriana ajunsese prima la locul accidentului.
Tata nu mai răspundea.
Mama era rănită și complet dezorientată.
— De ce n-ai chemat imediat salvarea? am întrebat.
Adriana și-a acoperit fața.
— M-am speriat.
— Ce ai făcut?
— I-am luat geanta.
Am simțit că mi se face rău.
— De ce?
— Pentru că în ea erau niște documente despre moștenire. Dacă poliția afla că fusesem acolo, totul ar fi dus la mine.
Mama asculta cu ochii larg deschiși.
Adriana continuă:
— Maria a ieșit din mașină. Mergea fără să știe unde este. Am încercat s-o opresc, dar a început să țipe la mine. Am plecat.
— Ai lăsat-o rănită pe marginea drumului?
Adriana plângea.
— Am crezut că o vor găsi.
— Și apoi ai spus poliției că voia să fugă!
— Mi-a fost frică!
— Douăzeci de ani?
Vocea mea a răsunat prin casă.
— Ți-a fost frică douăzeci de ani?
Nu mai aveam nevoie să aud nimic.
Am predat autorităților documentele și informațiile pe care le descoperisem. Ce se putea demonstra juridic după atâția ani nu mai era ceva ce puteam hotărî noi.
Pentru mine conta însă un adevăr mult mai simplu.
Mama nu mă abandonase.
Nu plecase pentru că nu mă mai voia.
Fusese rănită, dezorientată și pierduse inclusiv actele care ar fi putut ajuta pe cineva s-o identifice.
Medicii ne-au explicat ulterior că traumatismul suferit atunci putea explica problemele severe de memorie, dar că nu exista nicio garanție că amintirile aveau să revină complet.
Asta a fost partea cea mai grea de acceptat.
Eu îmi recuperasem mama.
Dar ea nu-și recuperase încă fiica.
A rămas cu noi.
La început relația noastră era ciudată.
Eu știam cum își bea cafeaua când aveam zece ani.
Ea nu știa ce cafea beau eu acum.
Eu îmi aminteam parfumul ei.
Ea mă întreba ce mâncare îmi place.
A trebuit să ne cunoaștem din nou.
Într-o după-amiază, câteva luni mai târziu, stăteam împreună în bucătărie.
Mama tăia mere pentru o plăcintă.
Deodată a început să fredoneze.
Cuțitul mi-a căzut din mână.
— Mai cântă o dată.
S-a oprit.
— Ce?
— Melodia.
A început din nou.
Am izbucnit în plâns.
Era cântecul pe care mi-l cânta seara când eram copil.
— De unde îl știi?
Mama și-a dus mâna la gură.
— Nu știu.
A închis ochii.
— Parcă… îl cântam unei fetițe.
Am rămas nemișcată.
— Cum era?
Lacrimile au început să-i curgă pe obraji.
— Avea părul tău.
Apoi s-a uitat la mine.
De data aceasta nu mai era privirea unei femei care încerca să recunoască o străină.
— Sabina…
M-am apropiat.
Mama și-a deschis brațele.
Și pentru prima dată după douăzeci de ani, am intrat din nou în ele.
În seara aceea, după ce mama s-a culcat, l-am găsit pe Luca pe terasă.
M-am așezat lângă el.
— Dacă n-ai fi adus-o acasă…
N-am putut termina.
Luca mi-a strâns mâna.
Cu câteva luni înainte, dacă aș fi întâlnit-o singură lângă Gara de Nord, probabil aș fi trecut pe lângă ea.
Poate mi-aș fi ferit privirea.
Poate aș fi presupus că știu exact ce fel de om era și cum ajunsese acolo.
Dar femeia aceea fusese mama mea.
Și în ziua în care îmi fusese rușine s-o ating, ea purta pe umăr același semn pe care îl văzusem de sute de ori în copilărie.
Crezusem că Luca adusese în casa noastră o străină.
În realitate, o adusese acasă pe femeia pe care eu o așteptasem douăzeci de ani.