Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Pe cine suni? a repetat femeia, ridicându-se de pe canapea.
— Pe cine trebuia să sune cineva de mult.
Am ieșit pe hol și am cerut ajutor.
Nu știam exact ce avea să urmeze. Știam doar că nu puteam lăsa doi copii în situația aceea și să plec acasă ca și cum nu-i văzusem.
În timp ce vorbeam la telefon, Rareș a apărut în prag.
Îl ținea încă pe Andrei în brațe.
— Tanti…
— Da?
— Ne despart?
Întrebarea lui m-a lovit în piept.
M-am aplecat lângă el.
— Eu voi spune tuturor că trebuie să rămâneți împreună.
— Dar dumneavoastră plecați?
M-am uitat la el.
— Nu încă.
Am rămas până au venit autoritățile și au văzut în ce condiții trăiau copiii.
Frigiderul aproape gol.
Lipsa laptelui pentru Andrei.
Apartamentul neîngrijit.
Și, mai ales, un copil de șase ani care ajunsese să creadă că era responsabil pentru supraviețuirea fratelui său.
Mama lor oscila între furie și nepăsare.
— Faceți ce vreți! a izbucnit la un moment dat. Eu nu mai pot cu ei!
Rareș a auzit-o.
Și n-am să uit niciodată cum și-a coborât capul.
Nu plângea.
Parcă auzise propoziția aceea de prea multe ori ca să mai poată plânge.
Când a venit momentul să plece, o femeie de la Protecția Copilului s-a apropiat de el.
— Hai, Rareș.
Băiatul s-a uitat la mine.
— Ana vine?
Mi s-a pus un nod în gât.
— Nu pot veni acum cu tine.
Chipul lui s-a schimbat.
— Aha…
— Dar asta nu înseamnă că dispar.
— Promiteți?
M-am oprit.
După tot ce trăise, ultimul lucru de care avea nevoie era încă un adult care promitea ceva și apoi nu se mai întorcea.
— Îți promit că mâine voi întreba ce pot face ca să vă văd din nou.
Rareș a dat din cap.
A doua zi am început să dau telefoane.
În următoarele săptămâni am aflat cât de complicat era totul în realitate.
Nu puteam pur și simplu să „iau” doi copii pentru că îi găsisem flămânzi.
Existau anchete, evaluări și proceduri.
Copiii fuseseră preluați de sistemul de protecție, iar eu eram, legal, o străină.
Dar nu m-am oprit.
De fapt, înainte să-i întâlnesc, începusem deja să mă interesez de adopție.
Acum însă nu mă mai gândeam la un copil imaginar.
Mă gândeam la Rareș și Andrei.
Am făcut tot ce mi s-a cerut.
Evaluări.
Cursuri.
Dosare.
Vizite.
Întrebări despre venituri, locuință, trecut și motivele pentru care voiam să devin mamă.
Și, ori de câte ori mi se permitea, îi vedeam pe băieți.
La început, Rareș nu avea încredere în mine.
Dacă întârziam câteva minute, îl găseam lângă ușă.
— Credeam că nu mai veniți.
— Ți-am spus că vin.
— Și oamenii spun multe.
Avea șase ani și vorbea ca un om care fusese dezamăgit de prea multe ori.
Andrei, în schimb, se schimba de la o săptămână la alta.
Începuse să zâmbească.
Într-o zi, când l-am luat în brațe, mi-a prins un deget cu toată mânuța.
Rareș ne privea.
— Vă place de el, nu?
— Foarte mult.
A tăcut.
Apoi m-a întrebat:
— Dar de mine?
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
M-am așezat lângă el.
— Rareș, uită-te la mine. Dacă într-o zi voi avea voie să vă iau acasă, veniți amândoi. Nu-mi trebuie doar un bebeluș.
— Chiar și eu?
— Mai ales tu.
Pentru prima dată, a zâmbit.
A durat mult până când lucrurile s-au așezat.
Mult mai mult decât îmi imaginasem în ziua în care îi întâlnisem.
Dar, după toate procedurile legale și după ce situația lor familială a fost clarificată, a venit și ziua pe care aproape că nu mai îndrăzneam s-o visez.
Rareș și Andrei urmau să devină oficial copiii mei.
În dimineața aceea, Rareș era îmbrăcat cu o cămașă albă pe care și-o alesese singur.
Înainte să plecăm, m-a întrebat:
— După azi nu ne mai poate despărți nimeni?
M-am aplecat și i-am îndreptat gulerul.
— Sunteți frați. Iar eu sunt mama voastră. Asta este familia noastră.
M-a îmbrățișat atât de tare, încât aproape m-a dezechilibrat.
Viața mea s-a schimbat complet.
Casa care înainte mi se părea prea liniștită devenise un haos.
Jucării pe covor.
Bicicleta lui Rareș pe hol.
Biberoane.
Desene lipite pe frigider.
Dimineți în care nu găseam șosetele nimănui.
Seri în care Rareș mai venea lângă patul meu doar ca să întrebe:
— Ești aici?
— Sunt aici.
Cu timpul, întrebarea a dispărut.
Rareș a început fotbalul.
Andrei a crescut suficient cât să-l urmărească prin casă și să-i strice toate construcțiile din piese.
Se certau.
Se împăcau.
Îmi mâncau clătitele direct din farfurie.
Și îmi spuneau „mamă” de atât de multe ori pe zi, încât uneori mă opream doar ca să aud cuvântul.
Crezusem ani întregi că nu voi avea niciodată familia pe care mi-o dorisem.
O avusesem în minte într-o anumită formă.
Viața mi-o dăduse în alta.
Apoi, într-o sâmbătă, la câțiva ani după ce îl întâlnisem pe Rareș în fața supermarketului, trecutul a apărut din nou în fața mea.
Eram la cumpărături cu băieții.
— Mamă, putem lua înghețată? m-a întrebat Rareș.
— Dacă luați și fructe.
— Asta e șantaj.
Am râs.
— Asta e negociere.
Atunci am auzit în spatele meu:
— Ana?
M-am întors.
Sergiu.
Fostul meu soț.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
Privirea i-a coborât spre Rareș, apoi spre Andrei, care mă ținea de mână.
— Sunt… copiii tăi?
— Da.
— Ai reușit să…
S-a oprit.
Probabil își amintise toate lucrurile pe care mi le spusese când eram căsătoriți.
Toate lunile în care mă făcuse să cred că eu eram problema.
— I-am adoptat, i-am spus. Sunt băieții mei.
Rareș m-a tras de mânecă.
— Mamă, mergem?
Sergiu a tresărit când a auzit cuvântul.
— Imediat.
M-am pregătit să plec.
— Ana, așteaptă.
M-am întors.
— Trebuie să-ți spun ceva.
Nu părea omul sigur pe el pe care îl țineam minte.
— Am divorțat.
N-am spus nimic.
— Și după aceea… am făcut niște investigații.
Am înțeles înainte să termine.
— Problema era la mine, Ana.
Pentru o clipă, supermarketul din jurul nostru parcă a dispărut.
— Medicii mi-au spus că șansele mele de a avea copii biologici sunt foarte mici.
Am rămas tăcută.
Nu simțeam satisfacția pe care, poate, aș fi crezut cândva că o voi simți.
Doar tristețe pentru doi oameni care ar fi putut trece împreună printr-o problemă, dar nu o făcuseră.
— Îmi pare rău, am spus.
Sergiu m-a privit surprins.
— După tot ce ți-am făcut, îți pare rău pentru mine?
— Nu mă bucur de suferința ta.
A coborât privirea.
— Mama a fost convinsă că tu erai problema. Și eu am ascultat-o.
— Știu.
— Dacă aș fi știut atunci…
Am clătinat din cap.
— Nu faptul că n-ai știut ne-a distrus, Sergiu.
M-a privit.
— Atunci ce?
— Faptul că, atunci când trebuia să fim doi împotriva unei probleme, tu ai ales să fii împotriva mea.
N-a răspuns.
Andrei mi-a strâns mâna.
— Mamă, chiar luăm înghețată?
Am râs printre lacrimi.
— Da, luăm.
Am dat să plec.
— Ana…
M-am întors pentru ultima dată.
Sergiu se uita la cei doi băieți.
— Ești fericită?
M-am uitat la Rareș.
Băiețelul care, cu ani în urmă, îmi întinsese fratele lui flămând și mă întrebase dacă pe el îl voia cineva.
Acum era înalt, vesel și se certa cu Andrei pentru aroma de înghețată.
— Da, Sergiu.
Și era adevărat.
Am plecat ținându-i pe amândoi de mână.
În seara aceea, Rareș a venit în bucătărie în timp ce strângeam masa.
— Mamă?
— Da?
— Îți amintești prima dată când ne-am întâlnit?
Am zâmbit.
— În fiecare zi.
— Eu credeam că o să-l iei doar pe Andrei.
M-am întors spre el.
— Știu.
Rareș a zâmbit.
— Bine că te-ai răzgândit.
L-am tras spre mine și l-am sărutat pe frunte.
— Nu m-am răzgândit niciodată.
În ziua aceea, în fața supermarketului, Rareș credea că îmi cere să-i salvez frățiorul.
Dar fără să știe, mă salvase și el pe mine.
Pentru că eu crezusem ani întregi că viața îmi refuzase șansa de a deveni mamă.
De fapt, cei doi copii ai mei erau deja undeva în lume.
Trebuia doar să ne găsim.