În noaptea aceea, după ce fetița a adormit, Matei ne-a spus tot adevărul.
În timpul misiunii cunoscuse o tânără dintr-un sat apropiat de baza militară. Se îndrăgostiseră, iar după câteva luni ea rămăsese însărcinată. Matei îi promisese că, imediat ce își termina serviciul militar, o va lua cu el în România și vor începe o viață nouă.
Dar viața a avut alte planuri.
Nașterea fusese grea, iar tânăra murise la doar câteva ore după ce o adusese pe lume pe micuța Regina.
Părinții fetei îl învinovățeau pe Matei pentru tot ce se întâmplase și îi spuneau în fiecare zi același lucru:
— Ia copilul și pleacă! Pentru noi nu există!
Autoritățile urmau să trimită fetița într-un centru de plasament.
În dimineața în care a aflat asta, Matei a luat copilul în brațe și a semnat toate actele prin care își recunoștea fiica.
— I-am promis mamei ei că n-o voi lăsa niciodată singură. Cum aș fi putut s-o abandonez?
Niciunul dintre noi n-a mai spus nimic.
Doar am plâns.
A doua zi, satul vorbea și mai urât.
— A venit cu copil făcut pe unde-a umblat.
— Și-a distrus viața.
— Cine o să-l mai ia acum de bărbat?
Loredana nici măcar nu mai voia să-i răspundă la telefon.
Iar când Matei a încercat să-i explice adevărul, ea l-a privit rece.
— Poate povestea asta merge la alții. Eu nu cred o vorbă.
Și a plecat.
Matei n-a alergat după ea.
A rămas doar cu fetița în brațe.
Primele luni au fost grele.
Noaptea se trezea din două în două ore să-i facă laptele.
Ziua lucra pe șantier.
Seara venea acasă și îi făcea baie.
N-am auzit niciodată un singur reproș din partea lui.
Uneori adormea pe scaun, cu Regina pe piept.
Atunci am înțeles că nu crescuse doar un copil.
Se transformase într-un tată adevărat.
După aproape un an, în viața lui a apărut Ioana.
Era educatoare într-o grădiniță din oraș.
În prima zi când a venit la noi, Regina avea febră și plângea fără oprire.
Matei și-a cerut scuze.
— Cred că trebuie să amânăm întâlnirea…
Ioana a zâmbit.
— Sau putem avea prima întâlnire în bucătărie, pregătind ceai pentru cea mică.
A stat cu Regina în brațe aproape două ore.
Nu s-a plâns.
Nu s-a speriat.
Nu a întrebat niciodată de ce altcineva ar crește copilul altei femei.
Când au decis să se căsătorească, satul iar a început.
— N-o să reziste.
— O să plece și asta.
— Cine crește copilul alteia?
Dar Ioana le-a demonstrat tuturor contrariul.
Regina a început să-i spună „mama” fără să o învețe nimeni.
În ziua aceea, Ioana a plâns mai mult decât mine.
Au trecut cincisprezece ani.
Într-o după-amiază, la festivitatea de absolvire a liceului, directoarea a chemat-o pe Regina pe scenă.
— Premiul de excelență merge unei eleve extraordinare.
Sala a izbucnit în aplauze.
Regina și-a primit diploma, apoi a cerut microfonul.
— Vreau să spun doar câteva cuvinte.
S-a uitat direct spre noi.
— Toată viața m-au întrebat cine este mama mea adevărată.
A făcut o pauză.
— Eu am avut două.
Una mi-a dat viață.
Cealaltă m-a învățat cum să o trăiesc.
Iar tatăl meu…
S-a întors spre Matei.
— A fost omul care m-a ales.
Nu omul care a fost obligat să mă crească.
În sală nu mai rămăsese niciun ochi uscat.
Am privit spre fiul meu.
Același băiat pe care îl judecase tot satul în ziua în care coborâse din autobuz cu un bebeluș în brațe.
Abia atunci oamenii au înțeles că nu se întorsese din armată cu o povară.
Se întorsese acasă cu cel mai mare act de curaj din viața lui.