O liniște apăsătoare s-a așternut peste tot cimitirul.
Groparii făcură instinctiv câțiva pași înapoi.
Tudor privi lung trupul din sicriu.
Era un bărbat de aproximativ cincizeci de ani.
Nimeni din sat nu îl recunoștea.
— Atunci… unde este Gheorghe? șopti Maria.
În aceeași clipă, Ursu s-a ridicat.
A început să latre pentru prima dată după aproape două săptămâni.
A fugit spre ieșirea din cimitir.
Tudor a pornit imediat după el.
— Urmați câinele!
Animalul a alergat aproape doi kilometri până la casa unui vecin care locuia singur, la marginea pădurii.
Acolo s-a oprit în fața șopronului și a început să zgârie podeaua.
Vecinul devenise agitat.
— Ce faceți aici? Plecați!
Tudor a observat imediat.
Podeaua fusese schimbată recent.
Au ridicat scândurile.
Dedesubt au găsit mai întâi hainele lui Moș Gheorghe.
Apoi portofelul.
Iar câțiva metri mai încolo, într-o groapă acoperită în grabă, au descoperit trupul bătrânului.
Ancheta a arătat că vecinul aflase că Moș Gheorghe ținea în casă economiile strânse o viață întreagă.
Intrase noaptea peste el.
Îl omorâse.
Apoi, împreună cu un complice, înlocuise trupul din sicriu înainte de înmormântare, sperând că nimeni nu va afla vreodată adevărul.
Singurul care știa era Ursu.
Își văzuse stăpânul dus.
Îi simțise mirosul.
Și încercase în fiecare zi să le spună oamenilor că ceva era greșit.
După arestarea criminalului, satul întreg a venit la adevărata înmormântare a lui Moș Gheorghe.
De data aceasta, Ursu nu a mai săpat.
S-a așezat lângă cruce.
Și a rămas acolo până la apus.
Primarul a montat lângă mormânt o placă pe care scria:
„Aici odihnește Gheorghe Banu. Adevărul despre moartea lui a fost descoperit datorită celui mai credincios prieten pe care l-a avut vreodată.”
Maria trece și astăzi pe acolo.
Iar de fiecare dată când vede fotografia lui Ursu lângă cruce, își amintește un lucru.
Uneori, oamenii ignoră adevărul chiar și atunci când îl au în fața ochilor.
Dar un câine…
nu-și trădează niciodată stăpânul.