Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Am 29 de ani, am început eu. Am plecat din sat, am făcut facultate, mi-am găsit serviciu bun în Cluj și am cunoscut destui oameni.
Unchiul Nelu mă privea cu paharul încă ridicat.
— Și da, am fost la nunțile colegilor mei. Restaurante mari, costume scumpe, sute de invitați, vacanțe despre care se vorbea luni întregi după.
Am făcut o pauză.
— Dar eu n-am căutat niciodată o femeie pe care s-o arăt lumii. Am căutat una lângă care să pot trăi când lumea nu se uită.
În curte era liniște.
M-am uitat spre Mioara.
Ochii îi erau umezi.
— Știi de ce m-am întors la ea, unchiule?
Nelu n-a răspuns.
— Pentru că mie nu mi-e frică de sărăcie. Nu mi-e frică nici de gura satului. Mi-e frică să ajung într-o zi la aceeași masă cu femeia mea și să nu mai avem ce să ne spunem.
Am văzut-o pe mama coborând privirea.
— Pe Mioara o cunosc de când aveam șapte ani. Când n-aveam nimic, împărțea cu mine sendvișul din ghiozdan. Când mi-am rupt mâna, ea a plâns mai tare decât mine. Când am plecat la oraș, n-a încercat să mă țină aici. Iar când m-am întors, n-a trebuit să mă prefac că sunt altcineva.
Mioara își ștergea acum obrazul.
M-am apropiat de ea.
— Am plecat de aici convins că fericirea trebuie să fie undeva departe. Într-un oraș mai mare. Într-o viață mai spectaculoasă.
Am arătat spre poarta albastră din capătul curții.
— Și mi-au trebuit 29 de ani să înțeleg că tot ce căutam prin lume era la douăzeci de pași de casa mea.
Mioara și-a dus mâna la gură.
— Așa că nu, unchiule. Nu mă „mulțumesc” cu Mioara.
Am luat-o de mână.
— Eu am avut norocul ca Mioara să se mulțumească cu mine.
Cineva a început să aplaude.
Era una dintre verișoarele ei.
Apoi s-a ridicat un bătrân de la masa din spate.
După el, încă cineva.
În câteva secunde, curtea întreagă a izbucnit în aplauze.
Mioara plângea.
Eu nu-mi puteam lua ochii de la ea.
Dar atunci am văzut-o pe mama ridicându-se.
Mi s-a strâns stomacul.
Știam ce-mi spusese înainte de nuntă.
„Tu ai carte, ai serviciu bun. De ce nu-ți găsești una cu facultate?”
Pentru o clipă am crezut că venea spre mine.
Dar mama a trecut pe lângă mine.
S-a oprit în fața Mioarei.
Mireasa mea s-a încordat.
Mama a privit-o câteva secunde.
Apoi a luat-o în brațe.
Mioara a rămas nemișcată de surprindere.
— Iartă-mă, fata mea, i-a șoptit mama.
Am văzut-o pe Mioara începând să plângă și mai tare.
— M-am uitat prea mult la lucrurile pe care credeam că nu le ai și prea puțin la omul care ești. Iar băiatul meu a văzut mai bine decât mine.
Mioara a strâns-o în brațe.
În momentul acela, formația a început din nou să cânte.
Oamenii s-au ridicat de la mese.
Cineva m-a tras în horă.
Altul l-a tras chiar și pe unchiul Nelu.
Numai că Nelu nu mai zâmbea.
Se așezase la loc și privea în pahar.
Mult mai târziu, când mesele începuseră să se golească, l-am văzut venind spre mine.
Se trezise puțin din băutură.
— Vlad…
— Da, unchiule?
Și-a frecat ceafa.
— Iartă un moș prost.
Am zâmbit.
— Lasă.
— Nu, nu las.
S-a uitat spre Mioara.
— Eu am întrebat ce m-au învățat alții să întreb toată viața. Cine are pământ, cine are bani, cine are carte, cine e „partidă bună”…
A oftat.
— Da’ tu ai răspuns ca un om care știe ce vrea.
Mi-a întins mâna.
Am tras de ea și l-am îmbrățișat.
Mirosea a țuică și a tutun.
— Să ai grijă de fata asta, a murmurat.
— O să am.
Petrecerea a ținut până aproape de dimineață.
Copiii adormiseră pe scaune, bătrânii plecau cu farfurii de mâncare învelite pentru acasă, iar acordeonistul ne-a mai cântat „una singură, din partea lui”.
Când au rămas doar câțiva oameni, m-am retras cu Mioara lângă foc.
Nu mai erau flăcări.
Doar jar.
Își scosese pantofii și stătea desculță în iarbă.
Firul de busuioc îi căzuse demult din păr.
I-am pus sacoul meu gri pe umeri.
Costumul tatălui meu.
Mioara s-a uitat la mine și a zâmbit.
— Vlad?
— Da?
— Chiar nu-ți pare rău?
A încercat s-o spună în glumă.
Dar i-am auzit nesiguranța.
Întrebarea unchiului Nelu o duruse mai mult decât lăsase să se vadă.
M-am așezat lângă ea.
— Ba da.
A rămas cu ochii la mine.
— Îmi pare rău de un singur lucru.
— Care?
Am privit peste drum.
În lumina slabă a becului se vedea poarta albastră.
— Că la 19 ani am plecat la facultate convins că fericirea trebuie căutată cât mai departe.
Mioara nu spunea nimic.
— Zece ani mi-au trebuit să mă întorc și să înțeleg că era aici.
Am luat-o de mână.
— Restul vieții o să-l petrec recuperând timpul pierdut.
Și-a sprijinit capul de umărul meu.
Curtea mirosea a fum de lemn, iarbă și pâine.
Același miros pe care îl știam din copilărie.
Anii au trecut.
Am rămas cu serviciul în Cluj, dar n-am mai simțit niciodată că orașul acela este locul spre care plec.
Era locul în care mergeam la muncă.
Acasă era altundeva.
Acasă era drumul de vineri.
Era satul.
Era poarta albastră.
Era pâinea caldă de pe masă.
Era Mioara.
Colegii mei mai puneau fotografii din vacanțe și restaurante frumoase.
Le dădeam like.
Și mă bucuram pentru ei.
Nu trebuia ca alegerile lor să fie greșite pentru ca alegerea mea să fie bună.
Eu doar înțelesesem, în sfârșit, ce-mi trebuia mie.
Iar când cineva mă mai întreba cum de un om „cu facultate și serviciu la Cluj” se întorsese să ia de nevastă o fată de la țară, nu mai țineam discursuri.
Zâmbeam.
Pentru că unii oameni caută o viață întreagă locul în care să se simtă acasă.
Eu îl avusesem de la șapte ani.
Era la douăzeci de pași de casa părinților mei, în spatele unei porți albastre.
Și purta numele Mioara.