Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am privit imaginea de pe telefon fără să mă ridic din pat.
Andrei continua să tragă de clanță.
— Deschide! Cheia mea nu mai merge!
Doina bătea cu pumnii în ușă.
— Știu că ești acolo!
Mara se trezise și mă privea speriată.
— Mami, de ce țipă bunica?
— Pentru că e supărată, iubita mea. Tu stai lângă mine.
Adevărul era că, în seara precedentă, după ce Andrei plecase, dădusem trei telefoane.
Primul fusese surorii mele, Raluca.
Venise imediat împreună cu soțul ei, cu mâncare, medicamente și tot ce aveam nevoie pentru Mara.
Al doilea fusese unui lăcătuș.
Casa în care locuiam nu fusese cumpărată împreună cu Andrei. O moștenisem de la părinții mei cu șase ani înainte să ne căsătorim.
Andrei locuise aici cu mine.
Dar casa era a mea.
Iar cu câteva ore înainte își făcuse bagajele și plecase de bunăvoie.
Al treilea telefon fusese către avocata mea.
Ea mă sfătuise să nu mă cert cu el și să rezolv totul legal.
Dar încuietoarea schimbată nu explica disperarea de pe chipul lui.
Telefonul meu a sunat.
Andrei.
Am răspuns.
— Ce ai făcut?!
— Bună dimineața și ție.
— Contul nu mai funcționează!
Atunci am înțeles de ce se întorsese atât de repede.
Cu trei ani înainte, când Andrei își deschisese firma de consultanță, investisem o mare parte din moștenirea mea.
Banii mei plătiseră chiria biroului, salariile și aproape toate cheltuielile din primul an.
Tatăl meu insistase atunci să existe un contract foarte clar.
Eu dețineam 55% din companie.
Andrei râsese când semnase.
— E doar o formalitate.
Formalitatea aceea devenise brusc foarte importantă.
Nu luasem niciun leu din firmă.
Cerusem doar contabilului ca Andrei să nu mai poată folosi singur fondurile companiei până când situația juridică dintre noi era clarificată.
— Nu poți să-mi blochezi compania! a strigat.
— Compania noastră, Andrei.
S-a făcut liniște.
— Ai promis că nu te vei amesteca niciodată!
— Iar tu ai promis că vei rămâne lângă mine la bine și la greu.
Am auzit-o pe Doina cerând telefonul.
— Vrei să-i distrugi cariera pentru că a avut nevoie de câteva zile de liniște?
Am rămas uluită.
— Eu am fost lovită de o mașină, Doina.
— Tocmai de aceea aveai nevoie de cineva care să te îngrijească!
— Dar Mara? Și ea avea nevoie de altcineva?
Răspunsul ei mi-a înghețat sângele.
— Mara este copilul tău. Tu ai vrut atât de mult să fii mamă.
Am închis telefonul.
În clipa aceea am înțeles ceva important.
Andrei nu plecase doar pentru că mama lui îl influențase.
Plecase pentru că voise.
Douăzeci de minute mai târziu a sosit Raluca.
— Ai lăsat-o cu piciorul rupt și coastele fracturate, singură cu un copil de patru ani? l-a întrebat.
Andrei și-a coborât privirea.
— Vreau doar lucrurile mele.
Cumnatul meu îi pregătise deja două cutii cu ce mai rămăsese.
Doina s-a uitat la ele, apoi la fiul ei.
— Și unde să se ducă?
Atunci am înțeles și ultima parte.
Doina locuia într-un apartament mic. Îl convinsese să plece de lângă mine, dar nu avea nicio intenție să-l țină la ea.
Andrei presupusese că se va instala confortabil la hotel și va plăti totul din banii firmei.
Numai că accesul lui unilateral la acei bani fusese suspendat.
În următoarele săptămâni, viața mea a fost grea.
Raluca și soțul ei au făcut cu schimbul ca să mă ajute. O vecină o ducea pe Mara la grădiniță, iar eu am început recuperarea.
Andrei mi-a scris de nenumărate ori.
„Am reacționat prost.”
Apoi:
„Mama m-a presat.”
Și, în cele din urmă:
„Putem repara asta.”
Nu i-am răspuns.
Până într-o seară, când a venit singur.
Puteam deja să merg cu cârjele. Am ieșit pe terasă, iar el a rămas dincolo de poartă.
— Îmi pare rău.
— De ce ai plecat?
A tăcut câteva secunde.
— Mi-a fost frică. Nu știam cum să am grijă de tine.
— Și mie mi-a fost frică, Andrei. Nici eu nu știam cum să trăiesc cu un picior rupt. Dar n-am avut unde să plec.
A coborât capul.
— Mama mi-a spus că situația asta ne va distruge.
— Nu accidentul ne-a distrus.
M-am sprijinit în cârje și l-am privit.
— Tu ai făcut-o.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Dar Mara?
— Mara are nevoie de tatăl ei. Nu te voi împiedica să fii tatăl ei, atât timp cât îți respecți responsabilitățile.
— Dar noi?
M-am uitat la omul despre care crezusem că îmi va ține mâna în cele mai grele momente ale vieții.
— Noi am avut deja testul nostru.
Am privit spre piciorul meu.
— Accidentul mi-a rupt oasele. Tu mi-ai arătat ce era deja rupt între noi.
Și am intrat în casă.
Un an mai târziu, mergeam din nou fără cârje.
Situația firmei fusese rezolvată legal, iar eu îmi recuperasem investiția. Andrei își reconstruise afacerea pe cont propriu și, spre binele Marei, începuse să fie din nou prezent în viața ei.
Eu nu m-am întors la el.
Iar Doina n-a mai avut niciodată o cheie de la casa mea.
Uneori îmi amintesc dimineața în care îi priveam prin camera de securitate, lovind în ușă și întrebând:
„Cum ai putut să ne faci așa ceva?”
Acum știu răspunsul.
Nu le făcusem nimic.
Doar încetasem să-i mai protejez de consecințele propriilor alegeri.