Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Când mi-ați spus „săracii de voi”… am vrut să vă urăsc.
Fiica lui Gheorghe și-a șters obrazul cu dosul palmei.
— Dar după ce ați plecat, mi-am amintit ce făcea tata pentru noi când eram copii.
M-am apropiat de pat.
Gheorghe dormea sau poate doar ținea ochii închiși. Respira greu, dar mâna lui rămăsese în mâinile fiicei.
— Mama a murit când eu aveam opt ani, a continuat femeia. Fratele meu avea zece. Tata ne-a crescut singur.
S-a uitat spre chipul bătrânului.
— Lucra la fabrica de cherestea. Pleca înainte să ne trezim și se întorcea seara rupt de oboseală. Dar dimineața găseam micul dejun făcut. Iarna ne încălzea hainele lângă sobă înainte să plecăm la școală.
A zâmbit printre lacrimi.
— Când eram bolnavă, mă căra în brațe până la dispensar. Exact cum l-ați cărat dumneavoastră astăzi.
N-am spus nimic.
Nu era nevoie.
— Știți care e partea cea mai urâtă?
Am așteptat.
— Că n-am uitat nimic din toate astea. Doar am început să mă port ca și cum aș fi uitat.
Și-a coborât privirea.
Mi-a povestit că ea și fratele ei plecaseră la facultate, apoi își făcuseră cariere bune.
Cu timpul, viața tatălui lor începuse să li se pară prea simplă.
Casa lui prea modestă.
Hainele prea vechi.
Felul lui de a vorbi prea „de la țară”.
La început îl invitau peste tot.
Apoi doar la sărbători.
După aceea găseau motive să nu-l mai ia cu ei.
— La un moment dat, mi-a fost rușine de propriul meu tată, a șoptit ea. De omul care n-a avut niciodată rușine cu mine.
Am simțit un nod în gât.
— Și fratele dumneavoastră?
— Cred că a făcut la fel. Numai că el încă nu vrea să recunoască.
Gheorghe s-a mișcat ușor.
Fiica lui s-a aplecat imediat.
— Tată?
Ochii bătrânului s-au deschis.
S-a uitat la ea.
Femeia i-a luat mâna și și-a lipit-o de obraz.
— Sunt aici, tată.
Pentru câteva secunde, Gheorghe a privit-o.
Apoi degetele lui s-au mișcat slab.
I-au atins obrazul.
Atât.
Dar femeia a izbucnit în plâns.
— Iartă-mă…
Am ieșit încet și am închis ușa.
Pe coridor m-am sprijinit de perete.
Îmi venise din nou în minte tata.
Cu douăzeci și doi de ani înainte lucram în același spital.
Tata fusese internat aici.
În ziua în care a murit, eu eram de serviciu.
Mi-am spus că ajung la el după ce termin cu un pacient.
Apoi încă unul.
Și încă unul.
Când am intrat în salon, patul lui era deja tras.
Murise singur.
De atunci, de fiecare dată când un bătrân îmi strângea mâna, mă gândeam că poate alt fiu sau altă fiică încă mai avea timp.
Fiica lui Gheorghe avusese.
Dar nu știam cât.
Spre seară, medicul a trecut pe la salon.
Când a ieșit, femeia l-a urmărit pe hol.
Am văzut-o ascultând.
Apoi și-a dus mâna la gură.
Nu trebuia să întreb ce îi spusese.
S-a întors în salon și n-a mai plecat.
Fratele ei a sunat de câteva ori.
Ea i-a răspuns scurt:
— Tata e foarte rău. Vino.
Nu știu ce i-a răspuns.
— Nu, a spus ea. Nu mâine. Acum.
A închis.
Au trecut aproape două ore până când fiul lui Gheorghe s-a întors.
Nu mai avea paltonul acela impecabil încheiat până la gât.
Nu se mai uita la ceas.
A intrat în salon și s-a oprit lângă ușă.
Sora lui stătea lângă pat.
— Vino, i-a spus.
— Cum e?
— Vino lângă el.
Bărbatul a făcut câțiva pași.
L-am văzut ezitând.
Apoi s-a așezat pe celălalt scaun.
Pentru o vreme, niciunul dintre copii nu a spus nimic.
Gheorghe stătea între ei.
Fiica îl ținea de mâna stângă.
Fiul privea mâna dreaptă a tatălui său așezată peste pătură.
Până când, foarte încet, și-a pus palma peste ea.
Nu mai exista niciun fular.
Niciun portofel.
Niciun teanc de bani.
Doar trei oameni și prea mulți ani pierduți.
În jurul orei două dimineața am trecut din nou prin salon.
Am vrut doar să verific dacă aveau nevoie de ceva.
Fiica dormita cu capul sprijinit de marginea patului.
Fiul stătea în picioare lângă geam.
Când m-a văzut, a ieșit pe hol.
— Domnule Ilie…
M-am oprit.
— Da?
A băgat mâna în buzunar.
Pentru o secundă am crezut că va scoate iar bani.
Dar n-a făcut-o.
— Vreau să vă cer iertare.
Am rămas tăcut.
— Dimineață m-am purtat ca un…
Nu și-a terminat propoziția.
— Nu mie trebuie să-mi cereți iertare.
S-a uitat spre ușa salonului.
— Știu.
A făcut un pas să intre, apoi s-a întors.
— Chiar credeți că ne-a auzit?
— Da.
A închis ochii.
— Și acum?
M-am uitat spre pat.
— Acum tot vă aude.
Bărbatul a intrat înapoi.
N-am auzit ce i-a spus tatălui lui.
Și nici nu trebuia.
Unele lucruri nu sunt pentru străini.
Înainte să-mi termin tura, puțin după cinci dimineața, asistenta m-a chemat.
Gheorghe murise.
Liniștit.
Fiica lui încă îi ținea mâna.
Fratele ei era de cealaltă parte a patului.
Am rămas câteva clipe în prag.
Mă durea că murise.
Dar exista un lucru care îmi dădea puțină pace.
De data asta, un tată nu murise singur.
Câteva zile mai târziu, când am ajuns la serviciu, am găsit-o pe fiica lui Gheorghe așteptându-mă pe coridor.
Era îmbrăcată simplu.
Fără paltonul elegant.
Fără fular.
Avea un plic în mână.
— Dacă sunt bani pentru mine, nu-i iau, i-am spus.
— Știu.
Mi-a întins plicul.
— Dar vreau să vă rog ceva.
Am deschis.
Erau bani.
Am ridicat imediat privirea.
— V-am spus…
— Nu pentru dumneavoastră.
A arătat spre capătul coridorului.
Într-un salon era internat un bătrân pe care îl cunoșteam.
Venise de la un centru social.
Nu avea familie.
Nu avea aproape nimic.
— Mi-a spus o asistentă că omul acela nu are pe nimeni, a continuat ea. Că are nevoie de pijamale, papuci și câteva lucruri.
Am privit-o.
— Și?
— Tata nu mai are nevoie de nimic.
Vocea i s-a frânt.
— Dar poate el are.
Am închis plicul.
De data aceasta l-am luat.
Nu pentru mine.
În după-amiaza aceea am cumpărat pentru bătrân pijamale curate, papuci, câteva produse de igienă și ce mai avea nevoie.
Când m-am întors cu sacoșa, m-a întrebat:
— Cine mi le-a trimis?
M-am gândit puțin.
— Un tată.
Bătrânul n-a înțeles.
Dar eu am înțeles.
După Gheorghe, cei doi copii ai lui au început să vină din când în când la spital.
Nu pentru fotografii.
Nu pentru laude.
Uneori aduceau haine.
Alteori cumpărau medicamente sau lucruri mărunte pentru pacienții fără familie.
Nu au putut schimba ce făcuseră tatălui lor.
Nu puteau recupera anii în care se rușinaseră de el.
Dar măcar încercau să nu mai treacă nepăsători pe lângă alți oameni ca el.
Iar eu am păstrat mult timp în minte mâna lui Gheorghe.
Mâna aceea slabă care îmi strânsese degetul când îl ridicasem de pe targă.
Copiii lui avuseseră bani.
Haine scumpe.
Mașini.
Case.
Și în dimineața aceea crezuseră că toate lucrurile neplăcute pot fi rezolvate scoțând câteva bancnote din portofel.
Dar există lucruri pentru care nu poți plăti pe altcineva.
Să-ți ții tatăl de mână.
Să-i ștergi obrazul.
Să stai lângă el când îi este frică.
Să-i spui că îți pare rău cât încă te mai poate auzi.
Pentru că într-o zi poți avea toți banii din lume…
și să descoperi că singurul lucru pe care ai vrea să-l cumperi este încă o oră lângă omul care te-a purtat când tu nu știai încă să mergi.
Iar timpul acela nu mai este de vânzare.