Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Tu știai?
Cătălin și-a coborât privirea.
Soacra mea, Livia, a răspuns înaintea lui:
— Știe.
În sufragerie s-a făcut o liniște atât de apăsătoare, încât se auzea doar ticăitul ceasului de pe perete.
— Ce anume știe? am întrebat.
— Mara, nu acum, a murmurat Cătălin.
— Ba exact acum.
Nicolae s-a ridicat nervos.
— Livia, ai venit aici să mă faci de râs?
— Nu trebuie să te fac eu. Te descurci singur.
Soacra mea s-a întors spre mine.
— Acum două săptămâni am descoperit că Nicolae scosese bani din contul nostru fără să-mi spună. Când l-am întrebat unde sunt, ne-am certat. Și-a făcut bagajele și a plecat.
Am privit cele două geamantane din hol.
În sfârșit înțelegeam de ce apăruse atât de hotărât să se instaleze la noi.
— Cât?
Livia a ezitat.
— Aproape 30.000 de lei.
— Sunt banii mei! a izbucnit Nicolae.
— Sunt economiile noastre, l-a corectat ea. Strânse împreună.
Apoi s-a uitat spre fiul ei.
— Și înainte să vină aici, l-a sunat pe Cătălin.
M-am întors încet spre soțul meu.
— Știai de bani?
— Tata mi-a spus că are niște probleme.
— Ce probleme?
— Făcuse o investiție care nu i-a ieșit.
Nicolae a intervenit:
— Nu trebuie să-i explici ei toate lucrurile mele!
— Ba trebuie, am spus. Pentru că ați venit să locuiți în casa noastră din cauza acelor „lucruri”.
Dar ceva încă nu se lega.
Cătălin era prea neliniștit.
— Mai este ceva?
— Mara…
— Ce mi-ai ascuns?
A oftat și s-a așezat.
— Tata avea nevoie de bani ca să acopere o parte din pierdere.
— Și?
N-a răspuns.
Am simțit un fior rece.
Am deschis aplicația băncii.
Contul nostru comun.
Economiile pe care le strângeam de ani întregi.
Am derulat.
Și am văzut transferul.
20.000 de lei.
Către Nicolae.
Făcut cu câteva zile înainte.
Mi-am ridicat privirea.
— Tu i-ai dat douăzeci de mii de lei?
Mama a încremenit.
Livia și-a dus mâna la gură.
— Cătălin…
— Avea nevoie de ajutor, a spus el.
— Din banii noștri.
— Este tata!
— Și eu sunt soția ta!
Vocea mea s-a ridicat pentru prima dată.
— Sunt economiile familiei noastre. Nu poți lua douăzeci de mii de lei și să-i dai tatălui tău fără să-mi spui!
— Urma să-i pună înapoi.
Am râs amar.
— Cu ce? Tocmai mi-ați spus că a pierdut și banii lui!
Nicolae s-a apropiat.
— Nu te privește ce fac eu cu banii.
M-am întors spre el.
— Din momentul în care luați banii familiei mele și încercați să o dați afară pe mama din camera pentru care ea a sacrificat economiile unei vieți, mă privește.
A tăcut.
Mama s-a apropiat de mine.
— Mara, lasă. Eu pot să plec.
M-am întors brusc.
— Nu.
— Mamă…
— Nu pleci nicăieri.
Nicolae a ridicat mâinile.
— Atunci care este soluția? Eu unde dorm?
M-am uitat la patul supraetajat.
— Nu știu.
— Cum adică nu știi?
— Exact așa. Dumneavoastră ați venit aici fără să mă întrebați. V-ați adus geamantanele, ați ocupat camera mamei mele și i-ați spus că este musafir. Problema locului în care dormiți nu este a ei.
— Sunt tatăl lui Cătălin!
— Și Ana este mama mea.
Am arătat spre dormitor.
— Diferența este că ea a ajutat familia asta fără să ceară nimic în schimb. Dumneavoastră ați intrat aici cerând totul.
Nicolae s-a înroșit.
— Cătălin, spui ceva?
Toți ne-am uitat spre soțul meu.
Pentru câteva secunde, n-a răspuns.
Apoi s-a ridicat.
— Tata…
Nicolae părea convins că fiul lui urma să-i ia apărarea.
— Patul trebuie demontat.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Poftim?
— Camera este a Anei. Așa am stabilit când am cumpărat apartamentul și așa rămâne.
— Și eu?
— Te întorci acasă cu mama.
Livia a intervenit imediat:
— Nu atât de repede. Mai întâi îmi explică unde s-au dus restul banilor.
Nicolae a privit-o furios.
— Nu mă întorc nicăieri!
— Atunci îți găsești unde să stai, a spus Cătălin. Dar nu o dai pe Ana afară din camera ei.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, Nicolae nu mai avea răspuns.
Și totuși eu nu eram liniștită.
M-am uitat la Cătălin.
— Iar cei 20.000?
— Îi recuperez.
— Nu. Îi recuperăm. Și de astăzi, orice sumă importantă din economiile noastre se mișcă numai dacă suntem amândoi de acord.
A dat din cap.
— Ai dreptate.
— Și încă ceva. Faptul că este tatăl tău nu înseamnă că trebuie să ascunzi lucruri de mine ca să-l protejezi.
— Știu.
— Nu cred că știai. Dar sper că ai înțeles acum.
În seara aceea, patul supraetajat a fost demontat.
Nicolae și-a luat geamantanele și a plecat.
Mama a intrat din nou în camera ei după ce ultimul cadru metalic fusese scos.
Și-a trecut palma peste marginea comodei și s-a așezat pe pat.
— Pentru mine nu trebuia să vă certați.
M-am așezat lângă ea.
— Nu ne-am certat pentru o cameră, mamă.
— Dar de la mine a început.
— Nu. A început în clipa în care cineva a hotărât că bunătatea ta îi dă dreptul să te calce în picioare.
Mama și-a șters o lacrimă.
— Eu v-am dat banii pentru că voiam să vă fie bine.
— Știu.
— N-am vrut niciodată să cred că am mai multe drepturi decât părinții lui Cătălin.
Asta era diferența pe care Nicolae nu o înțelesese.
Mama dăduse aproape toate economiile ei și nu folosise niciodată asta ca să ne conducă viața.
El nu contribuise cu nimic la apartament și intrase pe ușă comportându-se ca proprietarul.
Următoarele săptămâni nu au fost simple.
Cătălin a restituit din economiile lui personale suma pe care o transferase tatălui său, iar conturile noastre au fost reorganizate astfel încât nicio decizie financiară importantă să nu mai poată fi luată pe ascuns.
Dar pentru mine banii nu erau partea cea mai grea.
Încrederea era.
— Nu sunt supărată pentru că ai vrut să-ți ajuți tatăl, i-am spus într-o seară. Sunt supărată pentru că ai decis că trebuie să mă minți ca să-l ajuți.
Cătălin a rămas mult timp tăcut.
— Mi-a fost rușine să-ți spun ce făcuse.
— Și atunci ai preferat să-mi fie mie rușine când mama mea a fost umilită în propria cameră?
A coborât privirea.
— Am greșit.
De data aceasta nu l-am contrazis.
Câteva săptămâni mai târziu, Nicolae și Livia au început să-și rezolve problemele dintre ei.
Nu știu dacă și-au reparat complet căsnicia.
Nici nu era treaba mea.
Dar într-o duminică, Nicolae a venit din nou la noi.
De data aceasta fără geamantane.
Și fără pat.
Mama era în bucătărie când l-a văzut.
A devenit imediat rigidă.
— Ana, putem vorbi?
— Spune.
Nicolae și-a răsucit șapca în mâini.
Nu-l mai văzusem niciodată atât de nesigur.
— Am venit să-mi cer iertare.
Mama l-a privit fără să spună nimic.
— N-aveam dreptul să intru în camera dumitale. Și cu atât mai puțin să spun că ești musafir.
A înghițit în sec.
— Adevărul este că eu eram musafirul.
Mama și-a coborât ochii.
— Nu banii îți dau loc într-o familie, Nicolae.
— Știu.
— Nu cred că știai atunci.
— Nu.
A urmat o tăcere lungă.
Apoi mama a pus încă o ceașcă pe masă.
— Cafea?
Nicolae a zâmbit timid.
— Dacă mai primesc.
— Cafea primești. Camera mea nu.
Am izbucnit în râs.
Chiar și Cătălin.
După câteva secunde, a râs și Nicolae.
Mama nu uitase ce se întâmplase.
Nici eu.
Dar îl iertase suficient cât să nu transforme greșeala lui într-un război pentru tot restul vieții.
Mai târziu, când am trecut prin dreptul camerei ei, am găsit-o citind lângă fereastră.
Totul era din nou la locul lui.
Fotografiile.
Comoda.
Veioza.
Patul ei.
M-am oprit în ușă.
— E bine, mamă?
S-a uitat la mine și a zâmbit.
— Acum da.
Atunci am înțeles că povestea nu fusese niciodată despre un pat supraetajat.
Și nici măcar despre cei 20.000 de lei.
Fusese despre limite.
Despre respect.
Și despre un lucru pe care uneori îl uităm tocmai cu oamenii cei mai apropiați:
Să ajuți pe cineva nu îți dă dreptul să-i conduci viața.
Iar faptul că ești familie nu îți dă dreptul să intri peste ceilalți, să hotărăști în locul lor și apoi să numești asta iubire.