În seara aceea am rugat-o pe Sofia să stăm puțin de vorbă.
A intrat în sufragerie zâmbind.
Dar când și-a văzut telefonul pe masă, a înțeles imediat.
S-a oprit în loc.
— Ai citit mesajele…
Am dat încet din cap.
— Da.
A plecat privirea.
Nu era furioasă.
Era speriată.
S-a așezat pe covor, exact cum făcea când era mică și voia să-mi spună ceva important.
— Îmi pare rău că n-am avut curajul să-ți spun.
Am inspirat adânc.
— De ce ți-a fost atât de frică?
A rămas câteva clipe în tăcere.
Apoi mi-a răspuns cu ochii în lacrimi.
— Pentru că, de când mă știu, ai făcut totul pentru mine.
Ai renunțat la viața ta.
La prieteni.
La iubire.
La tot.
Mi-era teamă că vei crede că nu mai ai nevoie de mine dacă încep să-mi construiesc propria viață.
Am simțit cum mi se rupe sufletul.
Toți anii în care crezusem că o protejez o făcuseră, fără să vreau, să poarte o povară pe care niciun copil nu ar trebui să o simtă.
— Marius este un băiat bun, a continuat ea.
Nu mi-a cerut niciodată să ascund ceva.
Eu am ales asta.
Pentru că nu voiam să te doară.
M-am apropiat și i-am luat mâinile într-ale mele.
— Știi ce m-a durut cel mai tare când am citit mesajele?
A clătinat din cap.
— Faptul că ai crezut că nu poți veni la mine cu adevărul.
Amândoi aveam lacrimi în ochi.
— Tata…
Nu vreau să te pierd.
Am zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.
— Nu mă pierzi dacă te îndrăgostești.
Mă pierzi doar dacă încetezi să-mi vorbești.
A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat.
Am rămas așa câteva minute.
În liniște.
După câteva zile, Sofia mi l-a prezentat pe Marius.
Era un băiat politicos, respectuos și vizibil emoționat.
Mi-a întins mâna.
— Bună ziua, domnule Gabriel.
Îmi place foarte mult Sofia.
Și vreau să vă promit că o voi respecta.
Am zâmbit.
Mi-am amintit de mine, cu mulți ani în urmă, când îi ceream mâna Andreei tatălui ei.
Atunci am înțeles că timpul trecuse fără să-mi dau seama.
Înainte să plece, Sofia s-a întors spre mine.
— Mulțumesc că ai avut încredere în mine.
Am privit fotografia Andreei de pe bibliotecă.
În gând i-am spus:
„Am încercat să fac tot ce am putut. Acum trebuie să o las să zboare.”
Astăzi relația noastră este mai sinceră decât a fost vreodată.
Nu mai vorbim doar despre școală sau reguli.
Vorbim despre iubire.
Despre frici.
Despre greșeli.
Despre viață.
Și am învățat cel mai important lucru pe care îl poate învăța un părinte.
Copiii nu rămân mici pentru totdeauna.
Dar dacă îi crești cu iubire și încredere, se vor întoarce mereu acasă.