În următoarele zile am continuat să merg la spital aproape zilnic.
Îi duceam supă caldă, ceai, haine curate și tot ce avea nevoie. Îi schimbam lenjeria, îi aranjam lucrurile și plecam fără să aștept vreun cuvânt de mulțumire.
Clara nu voia ca fiul ei, Matei, să afle cât de gravă era situația.
— Nu are rost să-l îngrijorez, spunea mereu.
Încerca să controleze totul, chiar și boala.
Iar eu continuam să sper că, poate într-o zi, îmi va spune simplu:
„Emma.”
Dar ziua aceea nu venea.
Într-o după-amiază am ajuns puțin mai devreme decât de obicei. Când am trecut pe coridor, am auzit vocea Clarei prin ușa întredeschisă.
Vorbea la telefon.
— Da, Maria… asta mai vine. Cine altcineva să vină? Vine, lasă termosul și pleacă. Atâta tot.
Am rămas nemișcată.
Simțeam cum mânerul genții îmi taie palma.
După atâția ani, nici măcar acum nu eram Emma.
Eram tot „asta”.
M-am întors fără să intru în salon și am plecat.
În seara aceea nu m-am mai întors.
Nici a doua zi.
Nici în următoarele.
După trei zile, Clara l-a sunat pe Radu.
Seara, el a intrat în bucătărie și a rămas câteva clipe în ușă, evitând să mă privească.
— Emma… de ce nu te mai duci? E singură…
Am pus încet capacul pe oală și am stins focul.
— Nu este singură. Te are pe tine. Eu mi-am făcut partea ani întregi.
Pentru prima dată în căsnicia noastră, nu am mai simțit nevoia să mă justific.
A doua zi am mers la serviciu ca de obicei.
În cofetărie mirosea a unt, vanilie și ciocolată.
Oamenii intrau zâmbind.
— Bună dimineața, Emma!
— Emma, tortul de săptămâna trecută a fost extraordinar!
— Emma, mai facem unul la fel?
Fiecare client îmi rostea numele firesc.
Și, fără să-mi dau seama, începeam să-mi amintesc cine sunt.
După aproape o săptămână, șefa mi-a întins un plic.
— A venit pentru tine.
Nu avea expeditor.
Am recunoscut imediat scrisul.
Era Clara.
Am deschis scrisoarea.
Primele cuvinte m-au făcut să zâmbesc amar.
„Emma,
Nu știu dacă vei veni. Dar dacă nu e prea târziu, aș vrea să vorbim.”
Am citit scrisoarea de mai multe ori.
Nu voiam să merg.
Dar exista o întrebare care mă urmărea de douăzeci de ani.
De ce?
În ziua următoare am intrat din nou în salon.
Clara părea mult mai slăbită.
Pe pervaz se ofilise un amarilis.
Câteva clipe m-a privit fără să spună nimic.
— Nu credeam că vei veni.
— Nici eu.
A zâmbit pentru prima dată fără urmă de ironie.
— Îți mai amintești tortul cu vișine?
Am dat din cap.
— După ce ai plecat, vecina mea m-a certat toată seara. Mi-a spus că sunt un om rău.
Am rămas tăcută.
Clara și-a privit mâinile.
— Toți acești ani am crezut că, dacă țin oamenii la distanță, nu vor avea puterea să mă rănească. Tu ai fost mereu bună cu mine, iar asta mă enerva. Nu știam cum să primesc bunătatea cuiva.
A ridicat încet privirea.
— Știu că te-am făcut să suferi.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Puteai să-mi spui pur și simplu pe nume.
Clara a închis ochii câteva secunde.
— Știu.
A fost singurul răspuns.
Și, pentru prima dată în douăzeci de ani, am simțit că spune adevărul.
Am mai stat puțin.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu au existat discursuri spectaculoase.
Doar două femei care înțelegeau prea târziu cât rău poate face un singur cuvânt.
Sau lipsa lui.
După acea zi nu am mai mers la spital.
Tratamentul a continuat.
Viața și-a urmat cursul.
Trei săptămâni mai târziu, Radu m-a sunat.
Vocea îi era stinsă.
— Emma… Clara a murit.
Am închis ochii.
Nu simțeam ură.
Nu simțeam nici bucurie.
Doar o liniște pe care nu o mai cunoscusem niciodată.
În zilele următoare am ajutat la strângerea lucrurilor ei.
Într-un caiet vechi de rețete am găsit o foaie îngălbenită.
Era chiar rețeta primului meu tort Napoleon.
În colțul paginii, cu creionul, Clara scrisese cândva:
„Untul a fost foarte bun.
Cred că am fost eu prea aspră.”
Am rămas nemișcată.
Douăzeci de ani îi fuseseră necesari ca să recunoască adevărul.
La pomenire am făcut același tort.
Nimeni nu m-a rugat.
Am simțit doar că așa trebuie.
Vecinele l-au lăudat.
Rudele au mâncat în liniște.
Iar pentru prima dată nimeni nu m-a privit ca pe „asta”.
Toți îmi spuneau:
— Emma…
După slujbă am cumpărat un buchet de lalele, florile preferate ale Clarei.
Le-am lăsat lângă mormânt și am rămas câteva clipe în tăcere.
— Sper că acum ai găsit liniștea pe care n-ai avut-o aici, am șoptit.
M-am întors spre poartă fără povara pe care o purtasem atâția ani.
La cofetărie, comenzile continuau să vină.
Pe una dintre ele scria simplu:
„Tort ca al Emmei.”
Am zâmbit.
În sfârșit, oamenii îmi știau numele.
Și, pentru prima dată după atât de mult timp, îl rosteam și eu cu mândrie.