Andrei s-a apropiat primul.
Avea maxilarul încordat și vorbea printre dinți.
— Cum ai putut să faci una ca asta?
L-am privit nedumerită.
— Ce anume?
— Să te măriți fără să ne întrebi pe noi!
Ioana a dat imediat din cap.
— Nici măcar nu ne-ai spus că există omul ăsta.
Manuel nu înțelegea toate cuvintele, dar își dădea seama după ton că nu era o primire călduroasă.
Mi-a luat discret mâna.
Atât.
Fără să intervină.
Fără să ridice vocea.
— Sunt mamă, nu copil, am răspuns liniștită. Nu aveam nevoie de aprobarea nimănui ca să-mi refac viața.
Andrei a râs ironic.
— Serios? După ce tata a murit, nici nu te-ai gândit la noi?
Am simțit un nod în gât.
— Tocmai la voi m-am gândit douăzeci și doi de ani.
Am muncit pentru voi.
Am trăit pentru voi.
Dar acum vreau să trăiesc și pentru mine.
Ioana și-a încrucișat brațele.
— Puteai măcar să faci Crăciunul la unul dintre noi.
Am privit spre casa bătrânească.
— De douăzeci și doi de ani n-am mai petrecut un Crăciun aici.
Mi-era dor de casa mea.
De soba asta.
De liniștea asta.
Andrei a privit prin curte cu dispreț.
— Ce să faci aici?
Este o cocioabă.
Am zâmbit trist.
— Pentru mine este acasă.
Câteva clipe nimeni n-a mai spus nimic.
Apoi Ioana a rostit, fără să-și dea seama:
— Și… anul acesta n-ai adus nimic?
Am ridicat privirea.
— Cum adică?
S-a înroșit.
— Adică… de obicei veneai cu bani, cu cadouri…
Am simțit că inima mi se strânge.
După toate sacrificiile…
primul lucru care le lipsea era plicul.
Nu mama.
Am inspirat adânc.
— Nu.
Anul acesta n-am venit cu bani.
Am venit cu mine.
În curte s-a lăsat o liniște grea.
Până și Manuel a înțeles sensul acelor cuvinte.
Andrei și-a coborât privirea.
Pentru prima dată părea că nu mai știe ce să spună.
Manuel a făcut atunci un singur pas înainte.
Și, cu româna lui stângace, a spus încet:
— Mama voastră…
este un om foarte bun.
În Spania muncea până nu mai putea.
Niciodată nu cumpăra ceva pentru ea.
Vorbea mereu despre voi.
Mereu.
Nu despre ea.
Apoi s-a întors spre mine și mi-a zâmbit.
— Acum… este timpul să trăiască și pentru ea.
Nu a mai spus nimic.
Dar era suficient.
Am deschis ușa casei.
În sobă trosneau lemnele.
Pe masă erau o pâine rotundă, puțină brânză, cozonac și vin fiert.
Atât.
Nu era masa bogată pe care o făceam în fiecare an.
Dar era prima masă la care nu mă simțeam datoare nimănui.
M-am întors spre copii.
— Dacă vreți să intrați ca familie, ușa este deschisă.
Dacă ați venit doar după bani…
astăzi nu am ce să vă dau.
Ioana a început să plângă.
Nu zgomotos.
Încet.
Ca un copil care își dă seama prea târziu că a greșit.
— Mamă…
noi chiar ne-am obișnuit că tu rezolvi tot.
Am mers spre ea.
I-am mângâiat obrazul.
— Știu.
Și eu m-am obișnuit să cred că valoarea mea stă doar în ceea ce vă pot oferi.
Dar nu mai vreau să trăiesc așa.
Andrei s-a apropiat încet.
Avea ochii umezi.
— N-am realizat niciodată că ai stat atâția ani singură…
Am zâmbit amar.
— Pentru că nu m-ați întrebat niciodată.
În dimineața de Crăciun, înainte să răsară soarele, s-a auzit cineva bătând în ușă.
Am deschis.
În prag stăteau Andrei și Ioana.
Fără bagaje.
Fără pretenții.
Andrei ținea în mână un braț de lemne.
Ioana adusese o tavă cu sarmale.
Niciunul nu spunea nimic.
În cele din urmă, Andrei a rupt tăcerea.
— Mamă…
am venit fără să cerem nimic.
Putem doar să petrecem Crăciunul împreună?
Lacrimile mi-au umplut ochii.
I-am îmbrățișat pe amândoi.
În timp ce intrau în casă, Manuel le-a zâmbit și le-a făcut loc la masă.
În ziua aceea n-am vorbit despre bani.
Nici despre case.
Nici despre apartamente.
Am vorbit despre copilărie.
Despre tata.
Despre bunici.
Și, pentru prima dată după foarte mulți ani, am simțit că nu mă întorsesem în România doar ca să-mi văd copiii.
Mă întorsesem ca să-mi regăsesc familia.