În seara aceea n-am închis un ochi.
După ce Matei a adormit, am deschis dulapul din dormitor și am scos o cutie veche pe care nu o mai atinsesem de ani întregi.
Înăuntru erau toate documentele de la nașterea lui.
Analize.
Scrisori medicale.
Biletul de externare.
Le-am răsfoit unul câte unul, până când o hârtie îngălbenită mi-a atras atenția.
Pe marginea ei era scris de mână:
„Sarcină gemelară. Complicații severe. Pierdere fetală.”
Am rămas nemișcată.
Gemelară?
Mi-am dus mâna la gură.
Nimeni nu-mi spusese vreodată că purtasem doi copii.
Tot ce îmi aminteam era că, după naștere, mă trezisem la terapie intensivă, iar medicii îmi repetaseră că trebuie să mă bucur că Matei trăiește.
Despre alt copil…
niciun cuvânt.
A doua zi dimineață m-am întors în Piața Sfatului.
Paul era tot acolo.
Își aranja bomboanele în aceeași cutie de carton.
Când m-a văzut, nu a fugit.
Parcă mă aștepta.
M-am apropiat încet.
— Bună, Paul.
A zâmbit timid.
— Bună.
— Pot să stau puțin de vorbă cu tine?
A dat din cap.
Ne-am așezat pe marginea fântânii.
— Știi când este ziua ta?
— Paisprezece martie.
Am simțit cum îmi tremură mâinile.
Era exact ziua în care se născuse Matei.
— Știi cine sunt părinții tăi?
Băiatul și-a coborât privirea.
— Nu.
Mătușa Floarea spune că m-a primit când eram foarte mic.
Altceva nu știe.
În zilele următoare au început întrebările.
Am mers la spital.
Am cerut copii după toate documentele.
Am discutat cu medici pensionați.
Cu asistente care încă își aminteau acea gardă.
La început, toți spuneau același lucru.
— Au trecut prea mulți ani…
Dar o fostă asistentă s-a uitat lung la mine și a oftat.
— Îmi amintesc cazul.
Au fost multe complicații.
Dosarele au fost întocmite în grabă.
Nu știu tot ce s-a întâmplat…
dar știu că în noaptea aceea s-au făcut greșeli.
La recomandarea avocatului, am făcut testele ADN.
Au fost cele mai lungi zile din viața mea.
Matei mă întreba zilnic:
— Când îl aduci pe Paul acasă?
Eu nu știam ce să răspund.
Doar îl îmbrățișam.
Rezultatele au venit într-o dimineață ploioasă.
Medicul s-a uitat spre mine și a împins dosarul peste birou.
— Doamnă Popescu…
Analizele confirmă fără niciun dubiu.
Copiii sunt frați biologici.
Gemeni.
Am izbucnit în plâns.
Nu de bucurie.
Ci de durerea tuturor anilor pierduți.
În aceeași după-amiază am mers după Paul.
L-am găsit tot lângă fântână.
De data aceasta nu eram singură.
Matei a alergat primul spre el.
L-a îmbrățișat atât de tare, încât aproape au căzut amândoi.
— Ți-am spus că o să vin!
Paul l-a îmbrățișat și el.
Avea lacrimi în ochi.
M-am apropiat încet.
— Paul…
Nu pot să schimb tot ce ai trăit până acum.
Dar dacă vrei…
aș vrea să începem să recuperăm timpul pierdut.
Băiatul m-a privit câteva secunde.
— Pot să vă spun…
mamă?
Lacrimile mi-au curs fără să le mai pot opri.
L-am strâns în brațe.
— Da.
De o mie de ori da.
Au urmat luni de procese și verificări.
Mătușa Floarea a primit îngrijirea și sprijinul de care avea nevoie.
Nu voia să-l piardă pe Paul.
Nici eu nu voiam să-i răpesc singura familie pe care o cunoscuse.
Așa că am hotărât împreună să rămânem cu toții aproape.
Paul nu a pierdut pe nimeni.
Ci a mai câștigat o familie.
Astăzi, în apartamentul nostru sunt două paturi.
Două ghiozdane lângă ușă.
Două perechi de pantofi aruncate prin hol.
Și două glasuri care se ceartă în fiecare dimineață pentru ultima felie de cozonac.
Uneori îi privesc cum dorm.
Au aceeași poziție.
Aceeași expresie liniștită.
Aceeași gropiță când zâmbesc în somn.
Atunci îmi dau seama că viața nu-mi poate înapoia anii pe care i-am pierdut.
Dar mi-a oferit șansa să nu-i mai pierd pe cei care urmează.
Iar în fiecare seară, înainte să sting lumina, Matei îmi spune zâmbind:
— Vezi, mamă?
Eu am știut din prima că nu eram singur.