Elena a răspuns după câteva secunde.
— Da, mamă…
— Ai trimis banii?
A închis ochii pentru o clipă. Își repetase de zeci de ori ce avea să spună, dar tot îi era greu.
— Nu, Daria.
La celălalt capăt s-a lăsat tăcerea.
— Cum adică nu?
— Nu mai pot. Hotelul reduce programul pentru o parte dintre angajați și nu știu ce va fi luna viitoare. Trebuie să fiu atentă cu fiecare ban.
— Și eu ce fac acum?
Întrebarea a durut-o mai tare decât se așteptase.
Nu era „Tu ești bine?”.
Nu era „Ai nevoie de ceva?”.
Era doar teama că nu va mai primi bani.
— Nu știu, mamă… Poate găsești un serviciu câteva ore pe zi. Sunt mulți studenți care lucrează și învață în același timp.
— Tu nu înțelegi cât am de învățat!
— Ba înțeleg. Dar și eu muncesc zece ore pe zi și tot încerc să merg înainte.
— Bine…
Vocea Dariei devenise rece.
— Dacă asta crezi…
Și apelul s-a încheiat.
Au trecut aproape patru săptămâni.
Telefonul Elenei nu a mai sunat.
În fiecare dimineață își începea tura la fel.
Făcea paturile.
Curăța băile.
Schimba prosoapele.
Ridica saci grei cu lenjerii.
Seara se întorcea în camera îngustă de la mansardă și, înainte să adoarmă, deschidea fotografiile cu Daria.
Se întreba dacă era sănătoasă.
Dacă mânca.
Dacă îi era frig.
Dar orgoliul amândurora era mai puternic decât dorul.
În România, viața Dariei începea să se schimbe.
Economiile se terminau văzând cu ochii.
Nu mai ieșea în oraș.
Nu-și mai comanda mâncare.
Amâna cumpărăturile pe care înainte le făcea fără să stea pe gânduri.
Într-o dimineață, proprietara garsonierei i-a amintit că se apropia termenul pentru chirie.
Atunci a simțit pentru prima dată frica pe care mama ei o trăise ani întregi.
În aceeași zi a intrat într-o cafenea aflată lângă facultate.
— Bună ziua… Mai aveți nevoie de cineva?
Managerul a privit-o câteva secunde.
— Poți începe chiar de mâine?
Daria a dat din cap.
Primele zile au fost cumplite.
Spăla zeci de cești.
Ștergea mesele.
Servea clienți grăbiți.
Ridica navete.
Zâmbea chiar și atunci când o dureau picioarele.
Într-o seară a ajuns acasă atât de obosită, încât nici nu și-a mai scos încălțămintea.
S-a așezat pe marginea patului și a izbucnit în plâns.
Pentru prima dată și-a imaginat cum arăta o zi din viața mamei sale.
Holuri nesfârșite.
Camere una după alta.
Detergent.
Mâini crăpate.
Picioare umflate.
Singurătate.
Și totuși, în fiecare lună, banii ajungeau la ea.
Atunci a înțeles că mama nu-i trimisese niciodată doar bani.
Îi trimisese ore din viața ei.
Putere.
Sănătate.
Dor.
Ani pe care nu avea să-i mai primească niciodată înapoi.
După aproape o lună, telefonul Elenei a vibrat în vestiarul hotelului.
Pe ecran apărea din nou numele fiicei ei.
A răspuns cu inima strânsă.
— Da, mamă…
Au trecut câteva secunde fără ca cineva să spună ceva.
Apoi vocea Dariei a tremurat.
— Mamă… ai mâncat astăzi?
Elena și-a dus instinctiv mâna la gură.
Întrebarea aceea îi lipsea de ani de zile.
— Da… am mâncat.
— Te mai dor picioarele?
Lacrimile i-au umplut ochii.
— Uneori…
— Îmi pare atât de rău…
— Pentru ce, mamă?
— Pentru că te sunam doar când aveam nevoie de bani. Niciodată nu m-am întrebat cât te costau, de fapt. Eu îi cheltuiam într-o zi, iar tu îi câștigai poate în două sau trei zile de muncă.
Elena s-a sprijinit de dulapul metalic din vestiar.
Nu mai putea vorbi.
— M-am angajat la o cafenea, a continuat Daria. Acum înțeleg… Când am primit primul salariu și am văzut cât rămâne după chirie, mâncare și facturi… m-am gândit numai la tine.
Elena a zâmbit printre lacrimi.
— Atunci ai învățat cea mai importantă lecție.
— Nu vreau să-mi mai trimiți bani. Vreau doar să vii acasă când poți. Mi-e foarte dor de tine.
Două luni mai târziu, autocarul a oprit în autogara din oraș.
Elena a coborât încet, cu o singură valiză.
Printre oamenii adunați pe peron a zărit-o imediat pe Daria.
Fiica ei a alergat spre ea și a îmbrățișat-o atât de strâns, încât niciuna dintre ele nu și-a mai putut opri lacrimile.
— Ai slăbit… a șoptit Daria.
— Dar sunt acasă.
Au mers câțiva pași în tăcere.
La un moment dat, Daria i-a întins o pungă.
— Ce este?
— Deschide.
Înăuntru era o pereche de pantofi comozi.
— Sunt din primul meu salariu întreg.
Elena a rămas fără cuvinte.
— Cum ai știut că am nevoie?
Daria a zâmbit rușinată.
— Am observat în toate pozele că purtai mereu aceeași pereche. Atunci n-am înțeles de ce. Acum știu.
Elena a izbucnit în plâns.
Nu din cauza pantofilor.
Ci pentru că, în sfârșit, fiica ei văzuse femeia din spatele banilor.
A strâns-o din nou în brațe.
— Nu-mi datorezi niciun leu, mamă.
— Știu…
— Dar dacă vrei să-mi faci un dar, promite-mi un singur lucru.
— Orice.
— Să nu uiți niciodată că în spatele fiecărui ban trimis de un părinte se ascund ore de muncă, nopți nedormite și o iubire care nu cere nimic în schimb.
Daria a încuviințat printre lacrimi.
— Îți promit, mamă.
Iar în clipa aceea, Elena a simțit că toate diminețile începute înainte de răsărit, toate camerele de hotel curățate și toate lacrimile ascunse în tăcere își găsiseră, în sfârșit, rostul.