Dimineața următoare, la ora șapte și patruzeci și cinci de minute, soneria a răsunat în liniștea casei.
Ioana a deschis ușa.
În prag stătea un bărbat de aproximativ șaizeci și doi de ani, cu părul complet alb și o geacă simplă, închisă la culoare. Ținea în mână o pungă mică din hârtie.
Părea emoționat.
Mai mult decât atât…
Părea speriat.
— Bună dimineața… a spus încet.
— Bună dimineața, domnule Gheorghe. Vă mulțumesc că ați venit.
Bărbatul a zâmbit trist.
— Nu știu dacă am dreptul să intru în casa asta… dar n-aș fi putut să refuz.
Ioana l-a poftit în bucătărie.
A pregătit două cafele.
Niciunul nu vorbea prea mult.
Privirea lui Gheorghe s-a oprit asupra pătuțului Marei.
— Seamănă leit cu Vlad când era mic…
Vocea i s-a frânt.
— Mi-a fost dor de el în fiecare zi.
Înainte ca Ioana să poată răspunde, pe scări s-au auzit pași.
Vlad cobora încă adormit.
— Ioana, unde e cafeaua…
S-a oprit în mijlocul bucătăriei.
Fața i s-a schimbat instantaneu.
— Tu?!
Gheorghe s-a ridicat încet.
— Bună dimineața, fiule.
— Ce cauți aici?
Privirea lui Vlad a fugit imediat spre Ioana.
— Tu l-ai chemat?
Ea a dat încet din cap.
— Da.
— Ai înnebunit?
— Nu. Dar am obosit.
Vlad și-a încleștat maxilarul.
— Omul ăsta ne-a abandonat.
Nu are dreptul să intre în casa mea.
Gheorghe a încuviințat.
— Ai dreptate.
Nu merit nimic.
Și tocmai de aceea sunt aici.
În bucătărie s-a făcut liniște.
Ioana a luat-o pe Mara în brațe și s-a așezat puțin mai departe.
Simțea că între cei doi urmează o discuție care trebuia purtată de foarte mulți ani.
Gheorghe și-a privit fiul drept în ochi.
— Ioana mi-a spus ce i-ai zis azi-noapte.
Vlad n-a răspuns.
— Că schimbatul scutecelor nu este treaba unui bărbat.
Vlad a ridicat din umeri.
— Și?
Gheorghe a închis ochii pentru o clipă.
— Exact asta i-am spus și eu mamei tale.
Vlad a rămas nemișcat.
— Prima dată când ai plâns noaptea, m-a rugat să te schimb.
I-am răspuns că eu muncesc și că scutecele sunt treaba femeilor.
A doua oară am spus la fel.
A treia oară am început să dorm în altă cameră.
Apoi am început să stau tot mai mult la serviciu.
Tot timpul aveam o scuză.
O ședință.
Un client.
Un contract.
Credeam că dacă aduc bani acasă sunt deja un tată bun.
Dar copilul meu nu avea nevoie doar de bani.
Avea nevoie de mine.
Gheorghe și-a coborât privirea.
— Când mama ta a început să plângă în fiecare seară, am numit-o exagerată.
Când mi-a spus că se simte singură, i-am spus că dramatizează.
Iar când a plecat…
Am avut impresia că ea a distrus familia.
Ani întregi am dat vina pe toată lumea.
Până când am înțeles că primul care plecase din familie fusesem chiar eu.
Doar că plecasem fără să ies pe ușă.
Plecasem de lângă voi cu mult înainte de divorț.
Vlad nu mai spunea nimic.
Gheorghe s-a apropiat un pas.
— Astăzi ai încă șansa pe care eu am pierdut-o.
N-o irosi.
În clipa aceea, Mara a început să plângă.
Toți trei au întors capul spre pătuț.
Ioana s-a ridicat instinctiv.
Dar Vlad i-a prins ușor mâna.
— Stai…
A mers încet spre camera copilului.
Pentru prima dată de când se născuse Mara, Ioana nu l-a urmat.
Din camera alăturată se auzeau doar glasul lui Vlad și foșnetul scutecului.
— Hai, prințesa lui tata… cred că tati are multe de învățat…
Au trecut câteva minute.
Când s-a întors, Mara dormea liniștită în brațele lui.
Scutecul era pus stângaci.
Body-ul era încheiat greșit la ultimul nasture.
Dar pe chipul lui Vlad nu mai era urmă de încăpățânare.
S-a apropiat de Ioana.
— Îmi pare rău.
Nu doar pentru azi-noapte.
Pentru toate nopțile în care te-am lăsat singură.
Pentru toate diminețile în care n-am văzut cât erai de obosită.
Am crezut că sunt un tată bun pentru că muncesc.
Dar am uitat că un copil nu-și va aminti câte ore am stat la birou.
Își va aminti cine a fost lângă el.
Ioana nu i-a răspuns imediat.
L-a privit câteva clipe.
— Nu vreau promisiuni, Vlad.
Vreau fapte.
El a dat încet din cap.
— Și asta vei avea.
Gheorghe s-a îndreptat spre ușă.
— Eu ar trebui să plec.
Vlad l-a oprit.
— Tata…
Bătrânul s-a întors încet.
— Mulțumesc că ai venit.
Nu pot șterge anii care au trecut.
Dar… dacă vrei…
Poate începem și noi de astăzi.
Lacrimile au apărut în ochii lui Gheorghe.
— Aștept ziua asta de aproape treizeci de ani.
În seara aceea, Mara s-a trezit din nou, puțin după miezul nopții.
Ioana s-a ridicat din reflex.
Dar Vlad era deja în picioare.
— Dormi.
Mă ocup eu.
L-a privit cum dispare pe hol cu un zâmbet obosit și cu fetița în brațe.
Pentru prima dată după multe luni, casa nu mai părea împărțită între o mamă care ducea tot greul și un tată care privea de pe margine.
Nu toate rănile se vindecă într-o singură zi.
Dar uneori, o familie începe să se repare în clipa în care cineva are curajul să spună:
„Am greșit.”