Andrei a ajuns acasă într-o seară de vineri.
Când m-a sunat să mă întrebe unde sunt, nu i-am mai ascuns nimic.
I-am dat adresa garsonierei și i-am spus doar:
— „Vino. Avem de vorbit.”
A intrat zâmbind, cu geanta de voiaj în mână. Zâmbetul i-a dispărut în clipa în care a văzut cele două valize lângă ușă.
— Ana… ce s-a întâmplat?
I-am povestit totul, de la primul conflict cu Ioana până la telefonul în care mama lui îmi ceruse bani pentru o casă din care mă alungase.
Nu l-am întrerupt cu reproșuri.
Nu am plâns.
Am spus doar adevărul.
La final, Andrei s-a ridicat încet.
— Mergem.
— Unde?
— Acasă.
Când am ajuns, Lidia și Ioana erau pe terasă.
Soacra mea a zâmbit imediat ce și-a văzut fiul.
— Andrei, bine că ai venit! Ana a făcut un adevărat scandal și acum refuză să ne mai ajute cu banii.
Andrei a ridicat calm palma.
— Mai întâi răspundeți la o întrebare.
S-a uitat direct la mama lui.
— Ai dat-o afară din casă?
Lidia a ezitat.
— Am rugat-o să plece o vreme…
— Într-o oră? Cu amenințarea că îi arunci bagajele în curte?
Ioana a intervenit imediat.
— Nu o suportam! Nu era locul ei aici!
Andrei s-a întors spre ea.
— Nu era locul ei?
A arătat spre Ana.
— Ea este soția mea.
Apoi a arătat spre casă.
— Apartamentul acesta este pe numele meu și al mamei. Eu plătesc jumătate din rată de ani de zile.
Lidia a rămas fără cuvinte.
Andrei a continuat:
— Iar banii pe care Ana vi-i dădea în fiecare lună nu erau obligația ei. Era modul nostru de a vă ajuta.
Ioana a ridicat tonul.
— Tot nu puteți opri banii!
— Ba da.
Vocea lui Andrei era calmă, dar hotărâtă.
— În clipa în care ați alungat-o pe femeia cu care mi-am întemeiat familia, ați ales singure să renunțați și la ajutorul nostru.
Lidia a încercat să se apropie.
— Andrei, nu exagera…
— Nu eu exagerez.
Pentru prima dată în viață, își privea mama fără să încerce să-i găsească scuze.
— Știi ce doare cel mai tare? Nu că ai dat-o afară. Ci că ai făcut-o cât timp eu eram plecat, convinsă că n-o să aflu niciodată.
În următoarele săptămâni au început să apară consecințele.
Fără ajutorul nostru, cheltuielile au devenit greu de acoperit.
Ioana, care până atunci refuzase orice serviciu stabil, și-a găsit în cele din urmă un loc de muncă.
Lidia m-a sunat de nenumărate ori.
Nu ca să-și ceară iertare.
Ci ca să mă convingă că ar trebui să revin și să „lăsăm trecutul în urmă”.
De fiecare dată am ales să nu răspund.
Între timp, renovarea apartamentului nostru s-a terminat.
Nu era mare.
Nu avea mobilier scump.
Încă mai aveam cutii nedesfăcute prin sufragerie.
În prima dimineață petrecută acolo, Andrei mi-a întins o cană cu cafea și a zâmbit.
— Știi ceva?
— Ce?
— Dacă nu te-ar fi dat afară, poate n-aș fi aflat niciodată cine ținea cu adevărat la noi și cine ținea doar la banii noștri.
Am privit în jur.
Era prima casă în care nu mă simțeam tolerată.
Era casa noastră.
Am luat mâna lui Andrei și i-am spus încet:
— Cea mai mare greșeală pe care au făcut-o a fost să creadă că mă pot scoate pe mine din viața ta.
El a zâmbit și m-a îmbrățișat.
— Nu. Cea mai mare greșeală a fost că au confundat bunătatea cu slăbiciunea.
Și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu pierdusem o casă.
Îmi găsisem, în sfârșit, locul în care eram cu adevărat acasă.