Alina a lăsat foaia pe masă de parcă ar fi atins ceva murdar.
A râs scurt și s-a uitat spre Rareș.
— Spune-mi că e o glumă.
Soțul meu și-a mutat privirea de la ea la mine, apoi din nou la ea. Se vedea că ar fi vrut să spună ceva care să împace pe toată lumea, dar pentru prima dată nu mai găsea cuvintele potrivite.
— Cristina… poate că putem discuta…
— Tocmai asta facem, am răspuns liniștită. Discutăm.
Alina a împins foaia înapoi spre mine.
— Eu nu plătesc chirie fratelui meu.
— Nici nu ți-a cerut nimeni chirie.
— Atunci ce înseamnă toate astea?
— Înseamnă că dacă un adult locuiește într-o casă, participă la cheltuielile pe care le creează. Curentul, apa, internetul și mâncarea nu apar din senin.
— Dumnezeule… chiar numeri fiecare leu?
Am zâmbit.
— Nu. Dar îmi respect munca. La fel ar trebui să faci și tu.
Rareș a încercat din nou să intervină.
— Cristina, poate lăsăm discuția asta pentru mai târziu…
— Nu.
Pentru că mai târziu înseamnă, de obicei, niciodată.
Alina și-a încrucișat brațele.
— Bine. Atunci vreau lapte vegetal, fructe bio și mâncare fără carne. Dacă tot stau aici…
Am ridicat mâna.
— Lista de cumpărături este simplă. Tot ce îți dorești în plus îți cumperi singură.
A rămas câteva secunde fără replică.
Probabil era prima dată când cineva nu se grăbea să-i îndeplinească toate dorințele.
În următoarele două zile a încercat toate metodele pe care le știa.
Lăsa prosoapele ude pe podeaua din baie.
Își lăsa cana de cafea în chiuvetă.
Îmi ocupa scaunul din atelier și își întindea hainele la uscat exact acolo unde aveam nevoie de spațiu pentru probe.
De fiecare dată procedam la fel.
Calm.
Fără scandal.
Îi strângeam lucrurile și le puneam în camera ei.
Dacă îmi ocupa masa de lucru, îi mutam hainele pe pat.
Dacă îmi bloca frigiderul cu produsele ei, le puneam pe raftul pe care îl stabilisem pentru ea.
Nu comentam.
Nu ridicam vocea.
Asta o enerva mai tare decât orice ceartă.
În a treia zi, când a deschis laptopul, internetul nu mergea.
— Rareș! S-a stricat Wi-Fi-ul!
Am ridicat privirea din atelier.
— Nu s-a stricat.
— Atunci de ce nu merge?
— Pentru că parola s-a schimbat.
S-a uitat la mine șocată.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că internetul îl plătesc eu.
Dacă locuiești aici și vrei să-l folosești, întâi hotărâm cum împărțim cheltuielile.
A izbucnit.
— Ești incredibilă!
— Nu.
Sunt consecventă.
În aceeași seară a apărut și soacra mea.
A intrat hotărâtă, fără să bată la ușă.
— Cristina, chiar ai ajuns să-i oprești internetul?
— Nu.
Am ajuns să nu mai plătesc confortul unui om care se poartă ca și cum i s-ar cuveni totul.
Doamna Elena și-a întors privirea spre Rareș.
— Spune-i ceva!
Rareș a rămas câteva clipe în tăcere.
Apoi a oftat adânc.
— Mamă… Cristina are dreptate.
În apartament s-a făcut liniște.
Alina a clipit surprinsă.
— Cum adică are dreptate?
— Adică apartamentul este al Cristinei.
Ea plătește rata.
Ea plătește utilitățile.
Și tot ea își câștigă existența în atelierul pe care ai vrut să-l golești în prima oră după ce ai venit.
Soacra mea a rămas fără cuvinte.
Alina a încercat să zâmbească.
— Bun… atunci plec.
Credeam că o să mă susțineți.
— Te susținem, a spus Rareș liniștit.
Dar asta nu înseamnă că putem transforma casa altcuiva în hotel.
A doua dimineață și-a făcut bagajele.
Nu a mai cerut lapte vegetal.
Nu a mai vorbit despre energie.
Nu a mai comentat nimic despre bucătăria mea.
Înainte să iasă pe ușă, s-a întors spre mine.
— Chiar nu puteai să fii mai înțelegătoare?
Am privit-o calm.
— Ba da.
De aceea te-am primit în casă.
Dar înțelegerea nu înseamnă să renunț la respectul față de mine însămi.
A plecat fără să mai spună nimic.
După ce ușa s-a închis, Rareș a rămas câteva minute în hol.
— Îmi pare rău.
Ar fi trebuit să vorbesc cu tine înainte.
Am lăsat foarfeca din mână și l-am privit.
— Nu m-a deranjat că ai vrut să-ți ajuți sora.
M-a durut că ai uitat cine este omul care îți ține casa în picioare în fiecare zi.
A venit lângă mine și m-a îmbrățișat.
— Nu voi mai face greșeala asta.
În zilele următoare, atelierul meu și-a recăpătat liniștea.
Rochiile s-au întors pe masa lor.
Cafeaua a avut din nou gust bun.
Iar eu am înțeles încă o dată un lucru simplu.
O casă nu încetează să fie primitoare atunci când are reguli.
Încetează să mai fie acasă atunci când oamenii uită să respecte persoana care o ține în picioare.