Mâinile au început să-mi tremure.
Am desfăcut încet foaia.
Pe ea scria doar atât:
„Iertați-mă, copii. Am încercat. Nu mai pot. Sper ca niște oameni buni să vă găsească și să vă ofere viața pe care eu n-am mai fost în stare să v-o dau.”
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Maria… unde este mama?
Fetița s-a uitat spre ușa dormitorului.
— Acolo.
Am intrat încet.
Mama lor era întinsă pe pat, inconștientă.
Respira.
Dar foarte greu.
Am sunat imediat la 112.
În mai puțin de zece minute au sosit ambulanța și poliția.
Medicii au început să-i acorde primul ajutor, iar un polițist m-a întrebat cine sunt.
— Nu sunt rudă cu ei… i-am întâlnit în fața magazinului.
Toți au întors privirea spre Maria.
Fetița îl ținea pe Andrei în brațe și încerca să-l liniștească.
— Nu plânge…
Mami se face bine…
Vocea îi era calmă.
Prea calmă pentru un copil de șapte ani.
Un paramedic a șoptit încet:
— Copiii aceștia au trecut prin prea multe…
În aceeași seară am mers împreună cu ei la spital.
Nu puteam să plec.
Pur și simplu nu puteam.
Maria nu-mi dădea drumul la mână nici măcar o clipă.
— Plecați?
Am înghițit în sec.
— Nu.
Sunt aici.
Abia spre dimineață am aflat adevărul.
Mama lor își pierduse serviciul cu câteva luni înainte.
Tatăl copiilor plecase din familie și nu mai trimisese niciun ban.
Încercase să se descurce singură până când depresia și disperarea au doborât-o.
Medicii spuneau că va supraviețui.
Dar urma un drum lung de recuperare.
În zilele care au urmat, Protecția Copilului a preluat temporar copiii.
Mă întorceam aproape zilnic să-i văd.
Le duceam haine.
Jucării.
Fructe.
Cărți de colorat.
Într-o după-amiază, Maria m-a întrebat încet:
— Mâine vii iar?
— Da.
— Promiți?
— Promit.
A zâmbit.
— Toți ceilalți au promis și au uitat.
M-au durut mai tare cuvintele acelea decât orice văzusem în apartamentul lor.
Au trecut câteva luni.
Mama lor, deși își revenise fizic, le-a mărturisit autorităților că nu mai avea posibilitatea să-i crească.
A fost cea mai grea decizie din viața ei.
Nu i-a abandonat din lipsă de iubire.
Ci din disperare.
Am plâns împreună cu ea în ziua în care și-a sărutat copiii pe frunte.
— Aveți grijă de ei… vă rog…
Nu voi uita niciodată acea rugăminte.
Procedura de adopție nu a fost ușoară.
Au fost anchete.
Evaluări.
Zeci de acte.
Luni întregi de așteptare.
Dar într-o dimineață am primit telefonul pe care îl așteptam.
— Doamnă Elena…
Felicitări.
Maria și Andrei vin acasă.
Am izbucnit în lacrimi.
Prima seară în noua noastră casă a fost liniștită.
Maria privea fiecare cameră de parcă îi era teamă să atingă ceva.
— Chiar putem să stăm aici?
— Da.
— Pentru totdeauna?
Am îngenuncheat în fața ei.
— Pentru totdeauna.
În acea noapte, Andrei a dormit liniștit pentru prima dată.
Iar Maria a adormit ținându-mă de mână.
Câteva luni mai târziu pregăteam împreună cina.
Maria amesteca atent într-un bol.
Dintr-odată a spus fără să se gândească:
— Mami… unde pun făina?
S-a oprit imediat.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Scuze…
Eu…
N-am lăsat-o să termine.
Am strâns-o în brațe.
— Dacă asta simți… atunci așa să-mi spui.
A început să plângă.
De data aceasta nu de frică.
Ci de ușurare.
Astăzi au trecut aproape doi ani.
Maria merge la școală cu ghiozdanul în spate și zâmbește în fiecare dimineață.
Andrei aleargă prin casă și râde de fiecare dată când mă vede intrând pe ușă.
Uneori mă întreabă oamenii cum am avut curajul să-mi schimb viața într-o singură zi.
Le răspund mereu la fel.
Nu eu le-am salvat pe ei.
O fetiță de șapte ani a avut curajul să se apropie de o străină și să spună:
— „Mătușică… te rog, ai grijă de frățiorul meu.”
Iar în clipa aceea, fără să știm, Dumnezeu ne-a făcut familie.