Primele zile au fost aproape perfecte.
Adrian gătea din când în când, mă aștepta cu flori când veneam de la serviciu și îmi spunea mereu că viața i s-a schimbat de când ne-am cunoscut.
Începusem să cred că, poate, Mariana avusese dreptate.
Poate că iubirea nu ținea cont de vârstă.
Dar, încet-încet, lucrurile au început să se schimbe.
La început au fost mărunțișuri.
— Poți să pui și cămășile mele la mașina de spălat?
Apoi…
— Tot mergi la supermarket. Ia și ce e pe lista asta.
După câteva zile…
— Dacă tot ajungi prima acasă, poți să faci și cina.
Nu m-a deranjat.
Îmi spuneam că într-o relație oamenii se ajută.
Dar ajutorul începuse să vină dintr-o singură direcție.
Într-o dimineață, în timp ce îmi puneam pantofii, Adrian mi-a întins lesa lui Max.
— Îl scoți tu?
— De ce?
— Eu vreau să mai dorm puțin.
Am zâmbit.
— Bine… dar diseară mergem împreună.
El a ridicat din umeri.
— Mai bine nu.
— De ce?
A ezitat o clipă.
— Nu-mi place să ne vadă lumea mereu împreună.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Adică?
— Hai, nu face din asta o dramă.
— Adrian… îți este rușine cu mine?
A râs scurt.
— Exagerezi.
Dar răspunsul lui nu m-a liniștit deloc.
În zilele următoare am început să observ lucruri pe care înainte le ignorasem.
Nu mai cumpăra niciodată nimic pentru casă.
Nu plătea facturile.
Vorbea despre apartamentul meu ca și cum ar fi fost deja al lui.
Iar când veneau mesaje de la prietenii lui, ieșea întotdeauna pe balcon să răspundă.
Într-o seară am hotărât că nu mai pot continua așa.
Am pregătit cina și l-am rugat să stăm puțin de vorbă.
— Adrian, cred că e timpul să împărțim responsabilitățile.
S-a uitat la mine fără să înțeleagă.
— Adică?
— Gătim amândoi.
Spălăm amândoi.
Curățenie facem amândoi.
Și cheltuielile casei le împărțim.
A rămas câteva secunde în tăcere.
Apoi a început să zâmbească.
Nu era zâmbetul pe care îl cunoscusem în parc.
Era unul rece.
Batjocoritor.
— Elena… tu chiar nu înțelegi?
— Ce anume?
— Ai vrut un bărbat cu cincisprezece ani mai tânăr.
Am încuviințat încet.
— Și?
— Atunci trebuie să faci și tu ceva ca să-l păstrezi.
Am rămas fără cuvinte.
El și-a continuat liniștit masa.
— Altfel… spune-mi sincer… de ce ar alege un bărbat de vârsta mea o femeie de șaizeci de ani?
În apartament s-a făcut o liniște apăsătoare.
Am numărat în gând.
Una…
Două…
Trei…
M-am ridicat.
— Adrian.
A ridicat privirea.
— Ai treizeci de minute să-ți strângi toate lucrurile.
A râs.
— Hai, lasă glumele.
— Nu glumesc.
Fața i s-a schimbat.
— Stai puțin… eu unde să mă duc?
— Nu știu.
— Fiica mea s-a mutat cu iubitul ei în apartamentul meu.
— Atunci găsiți o soluție împreună.
— Vorbești serios?
Am deschis ușa de la intrare.
— Foarte serios.
După douăzeci de minute, valiza lui era pe hol.
Max s-a uitat când la mine, când la el, fără să înțeleagă ce se întâmplă.
Înainte să plece, Adrian s-a întors.
— O să regreți.
L-am privit calm.
— Nu.
Regret doar că am confundat atenția cu iubirea.
Ușa s-a închis încet.
Pentru prima dată după multe luni, apartamentul era din nou liniștit.
Dar, de data aceasta, liniștea nu mă mai speria.
Am mers până la fereastră.
În parc, câțiva copii se jucau cu un câine care semăna izbitor cu Max.
Am zâmbit.
Atunci am înțeles ceva ce nu realizasem niciodată.
Singurătatea nu este cel mai mare dușman al unei femei.
Mult mai periculos este să împarți aceeași casă cu un om care te face să te simți neimportantă.
Câteva săptămâni mai târziu, Mariana m-a întrebat dacă mai cred în iubire.
Am zâmbit.
— Da.
Doar că, de acum înainte, primul om pe care îl voi iubi și îl voi respecta voi fi eu.