Am recitit hârtia de două ori.
Nu puteam să cred.
Primăria aprobase lărgirea drumului agricol, iar nucul urma să fie tăiat în câteva zile.
M-am așezat încet pe iarbă.
Nepotul se uita când la mine, când la copac.
— Bunicule… e doar un nuc.
Am zâmbit trist.
— Dacă ar fi doar un nuc… n-aș fi venit până aici.
L-am chemat lângă mine.
— Știi ce era locul ăsta?
A dat din cap că nu.
— Aici mânca tot satul.
Și, pentru prima dată după mult timp, am început să-i povestesc.
Despre diminețile în care plecam la câmp înainte să răsară soarele.
Despre tata, care își ștergea fruntea cu pălăria și spunea că omul obosește mai puțin când lucrează alături de alți oameni.
Despre femeile care întindeau pătura pe miriște.
Despre mămăliga caldă, brânza în frunză de nuc și roșiile coapte de soare.
Despre râsetele care se auzeau dintr-un capăt în altul al lanului.
Nepotul asculta fără să mă întrerupă.
Apoi întrebă încet:
— Și de ce nu mai vine nimeni?
Am privit câmpul.
— Pentru că, încet-încet, am început să facem totul singuri.
Și când oamenii nu mai au nevoie unii de alții…
uită să mai stea împreună.
În seara aceea n-am putut dormi.
Nu mă durea gândul că dispare un copac.
Mă durea că odată cu el avea să dispară și ultimul loc care mai păstra vie amintirea oamenilor pe care îi iubisem.
A doua zi dimineață am făcut ceva ce nu mai făcusem de ani întregi.
Am deschis vechiul album cu fotografii.
Am găsit o imagine îngălbenită.
Sub nuc.
O pătură.
Vreo douăzeci de oameni.
Printre ei, tata.
Mama.
Bătrânul Ilie.
Vecinii.
Și eu…
un puști slab, cu o felie de mămăligă în mână.
Nepotul privi fotografia câteva minute.
— Toți mâncau împreună?
— Toți.
— Chiar și cei care nu aveau nimic?
— Mai ales ei.
În fotografia aceea nimeni nu era bogat.
Dar nimeni nu pleca flămând.
Fără să-mi spună nimic, nepotul dispăru pentru aproape o oră.
Credeam că plecase cu bicicleta.
Când s-a întors, nu era singur.
După el veneau încă șase copii din sat.
Fiecare ținea câte ceva în brațe.
O pătură.
O pâine.
O sticlă cu apă.
Roșii.
Brânză.
Castraveți.
Nepotul zâmbi.
— Bunicule…
Dacă tot îl taie…
hai să mai mâncăm o dată sub el.
Am simțit că mi se pune un nod în gât.
Am întins pătura exact în locul unde o întindea mama.
Copiii s-au așezat în cerc.
Au rupt pâinea cu mâna.
Au împărțit roșiile.
Au râs.
La început stângaci.
Apoi din ce în ce mai tare.
După nici jumătate de oră au început să apară și alți oameni.
O vecină aduse o tavă cu plăcinte.
Altcineva veni cu pepene rece.
Un bătrân aduse un ulcior de lut.
Până spre seară, sub nuc se strânseseră aproape patruzeci de oameni.
Exact ca odinioară.
Câteva zile mai târziu au venit muncitorii.
S-au uitat la nuc.
S-au uitat la oamenii adunați.
Șeful echipei întrebă:
— Chiar țineți atât de mult la copacul ăsta?
Primarul, care venise și el între timp, privi fotografiile vechi pe care le agățaserăm de trunchi.
A rămas tăcut câteva minute.
Apoi spuse:
— Drumul poate ocoli zece metri.
Dar istoria satului nu poate fi mutată.
În ziua aceea, marcajele roșii au fost scoase.
Nucul a rămas în picioare.
În fiecare vară, de atunci, ne adunăm din nou sub el.
Nu mai venim după seceriș.
Venim după serviciu.
Unii aduc plăcinte.
Alții roșii.
Alții doar o pătură și câteva povești.
Iar nepotul meu este mereu primul care întinde pătura.
Într-o zi m-a întrebat:
— Bunicule…
Acum asta este cea mai bună masă din viața ta?
L-am privit și am zâmbit.
— Nu.
Este aceeași masă.
Doar că acum am înțeles că nu mămăliga și brânza îi dădeau gust.
Ci oamenii care stăteau împreună în jurul ei.