Mariana mă privi câteva secunde fără să spună nimic.
Apoi izbucni în râs.
— Ana, iar ai emoții? Ce-i în plicurile alea?
Am început să le împart.
Unul pentru Mariana.
Unul pentru fiecare dintre fiicele ei.
Unul pentru fiecare ginere.
Toți le priveau curioși.
— Hai, deschideți-le.
Mariana fu prima.
Scoase o coală de hârtie.
La început zâmbea.
După câteva secunde, zâmbetul îi dispăru.
Pe foaie scria simplu:
„Grătar în familie – contribuția fiecăruia.”
Mai jos era o listă:
Familia Mariana – băuturi și desert.
Familia Ioana – mici și pâine.
Familia Elena – ceafă și cârnați.
Familia Mihai și Ana – salate, garnituri, curtea, grătarul și băuturile pentru copii.
La final era o propoziție:
„Dacă suntem familie când ne așezăm la masă, să fim familie și când pregătim masa.”
Mariana ridică privirea.
— Glumești?
— Deloc.
— Noi am venit să petrecem.
— Și noi.
— Dar întotdeauna voi ați făcut grătarul.
— Exact.
Și tocmai de aceea am hotărât că este timpul să schimbăm ceva.
Una dintre cumnatele mele își reciti hârtia.
— Sincer…
nu mi se pare deloc exagerat.
Mariana o privi uimită.
— Cum adică?
— Mama… Ana are dreptate.
Niciodată nu ne-am întrebat cât îi costă pe ei toate astea.
Mihai veni lângă mine.
— Mama, numai carnea pentru grătarul de azi costă aproape cât salariul unui om pe o săptămână.
La asta se adaugă băuturile, cărbunii, deserturile și tot ce mai cumpărăm.
În fiecare an.
Mariana ridică din umeri.
— Păi voi aveți curte…
— Curtea nu cumpără mici, răspunse Mihai calm.
Pentru câteva secunde nimeni nu spuse nimic.
Atunci unul dintre gineri rupse tăcerea.
— Eu merg imediat până în sat după carne.
Mai aduc și cărbuni.
Cealaltă cumnată zâmbi.
— Eu fac salata.
Iar fiica cea mare a Marianei spuse:
— Noi luăm desertul.
Atmosfera începu să se schimbe.
Numai Mariana rămânea încruntată.
— Pe vremea mea, gazdele nu puneau musafirii la cheltuială.
Mihai zâmbi.
— Pe vremea ta, musafirii veneau cu o prăjitură, cu o sticlă de suc sau măcar întrebau cu ce pot ajuta.
De data aceasta nimeni nu-i mai dădu dreptate.
Nici măcar fiicele ei.
În mai puțin de o oră, curtea arăta cu totul altfel.
Un ginere întorcea micii pe grătar.
Celălalt pregătea focul pentru cea de-a doua serie.
Fetele tăiau legumele.
Nepoții mai mari puneau masa.
Copiii alergau prin curte, dar de data aceasta își strângeau singuri jucăriile când terminau de joacă.
Eu…
pentru prima dată după mulți ani…
stăteam jos.
Cu o limonadă rece în mână.
Mihai se așeză lângă mine și râse.
— Îți vine să crezi?
— Aproape că nu.
— Uite… chiar funcționează.
Am privit spre curte.
Nu era perfect.
Dar era familie.
Așa cum ar fi trebuit să fie de la început.
După masă, fără să le spună nimeni nimic, toți au început să strângă.
Farfuriile dispăreau una câte una.
Mesele se goleau.
Grătarul era curățat.
Curtea redevenea exact cum fusese dimineață.
Mariana privea în tăcere.
Înainte să urce în mașină, veni spre mine.
— Ana…
Poate…
la anul facem grătarul la noi.
Am zâmbit.
— Cu mare drag.
Spune-ne doar ce să aducem.
Pentru prima dată în șapte ani nu și-a mai încărcat caserolele cu mâncarea rămasă.
Le-a pus goale în portbagaj.
Iar când mașinile au ieșit pe poartă, Mihai m-a prins de mână.
— Știi care e partea cea mai frumoasă?
— Care?
— N-am schimbat familia.
Am schimbat doar regulile.
Și uneori…
asta este suficient.