Radu îmi dădu imediat drumul la încheietură.
Parcă se arsese.
În birou se făcu o liniște apăsătoare.
Eu nu reușeam să spun niciun cuvânt.
Aveam impresia că totul se terminase.
Adriana își lăsă geanta jos fără grabă.
Nu ridică vocea.
Nu făcu niciun scandal.
Privi câteva secunde mâna mea înroșită, apoi se uită direct la soțul ei.
— Dă-mi o explicație.
Radu încercă să zâmbească.
— Nu este ceea ce pare.
— Serios?
— Am venit doar să vorbesc cu Irina.
— Ținând-o de mână împotriva voinței ei?
— Exagerezi…
Adriana nu-i răspunse.
Își băgă mâna în geantă și scoase telefonul.
Apăsă de câteva ori pe ecran.
Apoi îl întoarse spre mine.
Am rămas fără aer.
Pe ecran erau toate mesajele pe care Radu mi le trimisese în ultimele săptămâni.
Toate.
Cererea de prietenie.
Complimentele.
Întrebările despre viața mea.
Mesajul în care îmi cerea să nu-i spun nimic Adrianei.
Absolut toate.
L-am privit uimită.
— De… de unde le aveți?
Adriana inspiră adânc.
— Acum aproape două luni, Radu a adormit pe canapea cu telefonul deblocat. Am văzut conversația cu tine și am înțeles imediat ce încearcă să facă.
Am simțit că îmi tremură picioarele.
— De ce nu mi-ați spus?
Ochii ei se umeziră.
— Pentru că aveam nevoie de dovezi pe care nimeni să nu le poată contesta.
Radu devenise alb la față.
— Adriana… ascultă-mă…
— Nu.
Acum mă asculți tu.
Își ridică privirea spre camera de supraveghere din colțul biroului.
Luminița roșie clipea liniștit.
— Camera aceasta înregistrează permanent.
Știam că, dacă încerci ceva, va exista o dovadă clară.
Radu rămase nemișcat.
Adriana continuă calm.
— Raportul pe care i l-am dat Irinei astăzi nu a fost întâmplător. Știam că va rămâne peste program.
Iar ție ți-am spus că sunt plecată la o întâlnire în afara orașului.
În realitate…
eram în parcarea de vizavi.
Te așteptam.
Am simțit cum mă podidesc lacrimile.
Toată perioada aceea crezusem că sunt singură.
Dar ea mă protejase în tăcere.
— Îmi pare rău, Irina…
spuse Adriana apropiindu-se de mine.
— Nu voiam să te mai las nici măcar o zi în situația asta. Dacă în seara aceasta nu apărea dovada video, mâine dimineață îți spuneam tot.
Radu încercă din nou.
— Adriana, îți jur…
Ea îl opri ridicând palma.
— Nu mă mai minți.
Nu mai ai cui.
Scoase din geantă un plic mare.
Îl puse pe birou.
Radu îl privi și înțepeni.
— Actele de divorț.
Sunt depuse deja.
În dimineața asta ți-am schimbat încuietorile de acasă.
Lucrurile tale sunt în garaj.
Bărbatul deschise gura, dar nu mai ieși niciun cuvânt.
Se uită spre mine.
Poate spera să-i iau apărarea.
N-am făcut-o.
După câteva secunde ieși din birou fără să privească înapoi.
Ușa se închise încet.
Pentru prima dată după multe săptămâni puteam respira normal.
Adriana se așeză pe scaunul din fața mea.
— Irina…
vreau să auzi foarte bine ce-ți spun.
Nu ai făcut absolut nimic greșit.
Nu tu trebuie să te simți vinovată.
Am început să plâng.
Ea îmi întinse un pahar cu apă.
— Îți mulțumesc că nu ai cedat presiunilor lui.
Și îți mulțumesc că ai păstrat mesajele.
Apoi zâmbi pentru prima dată în seara aceea.
— Apropo…
Mărirea ta de salariu intră de luna viitoare.
Am clipit surprinsă.
— Și dacă tot voiam să-ți dau vestea…
Din ianuarie vei fi coordonator de proiect.
Ai muncit pentru asta.
Am izbucnit în râs printre lacrimi.
Nu-mi venea să cred că aceeași seară care începuse cu cea mai mare teamă din viața mea se termina cu cea mai mare lecție.
Un an mai târziu, firma se dublase.
Pe ușa biroului meu scria acum:
Irina Popescu – Coordonator Proiecte
Iar de fiecare dată când vedeam o tânără angajată emoționată în prima ei zi, îmi aminteam vorbele Adrianei.
— Un lider adevărat nu își protejează doar afacerea.
Își protejează oamenii.
Și aceea a fost ziua în care am înțeles că uneori cel mai valoros lucru pe care îl poate oferi un șef nu este un salariu mai mare.
Ci sentimentul că nu ești singur atunci când treci prin cel mai greu moment.