Am rămas în pragul ușii fără să pot spune un cuvânt.
Rex nici măcar nu s-a uitat spre mine.
Stătea nemișcat, cu botul sprijinit pe genunchii lui Petrică și cu ochii ridicați spre băiat, ca și cum ar fi vrut să-i spună că nu este singur.
Petrică îl mângâia încet pe cap.
Avea ochii înroșiți.
— Mamă… îmi pare rău…
Vocea îi tremura.
— N-am vrut să te supăr. Mi s-a părut amuzant când l-am desenat…
N-am răspuns imediat.
Priveam doar câinele.
Nimeni nu-l chemase acolo.
Nimeni nu-l învățase ce înseamnă o pedeapsă.
Și totuși alesese singur să stea lângă prietenul lui.
Dacă Petrică suferea…
suferea și el.
Am simțit cum toată supărarea mi se topește.
M-am apropiat încet.
M-am așezat în genunchi în fața băiatului.
— Știi de ce te-am certat?
Petrică a dat încet din cap.
— Pentru că am stricat peretele…
— Exact.
A oftat.
— O să-l văruiesc eu când o să fiu mare.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Nu trebuie să aștepți până atunci.
Mâine îl reparăm împreună.
Ochii lui s-au luminat.
— Chiar împreună?
— Da.
Apoi m-am uitat spre Rex.
Încă nu se mișcase.
L-am mângâiat și eu.
— Iar tu… cred că ai vrut să-mi dai o lecție.
Rex a ridicat capul și a început să dea vesel din coadă.
Petrică a râs.
— Mamă… cred că și el s-a pedepsit.
Am izbucnit și eu în râs.
L-am luat pe băiat în brațe.
Iar Rex a sărit imediat peste noi, încercând să ne lingă pe amândoi pe obraji.
Din ziua aceea am observat ceva.
Ori de câte ori Petrică era trist, Rex era primul lângă el.
Dacă băiatul se îmbolnăvea, câinele nu pleca de lângă pat până nu se făcea bine.
Dacă Petrică se lovea în timp ce se juca, Rex începea să schelălăie înainte ca noi să auzim plânsul copilului.
Anii au trecut.
Petrică a crescut.
A devenit un adolescent responsabil, apoi un tânăr care nu uita niciodată să-și ajute părinții și vecinii.
Iar de fiecare dată când cineva îl întreba cine l-a învățat ce înseamnă loialitatea, zâmbea și răspundea:
— Primul meu profesor a avut patru lăbuțe și o coadă.
Astăzi, desenul acela de pe perete nu mai există.
Dar fotografia pe care am făcut-o în ziua aceea încă stă în albumul familiei.
Un băiețel cu ochii în lacrimi.
Un câine lipit de el, hotărât să-i împartă pedeapsa.
Și o mamă care a înțeles că uneori cele mai importante lecții despre iubire și credință nu vin de la oameni.
Vin în tăcere…
pe patru lăbuțe.