Am blocat telefonul fără să-i răspund.
Nu mai aveam nimic de discutat.
Am luat cele două genți, apoi m-am dus în camera copiilor.
L-am trezit ușor pe Matei.
— Puiule, trebuie să plecăm.
S-a ridicat imediat în capul oaselor și m-a privit nedumerit.
— Acum?
Am dat din cap.
— Da. Acum.
Ana s-a trezit și ea câteva clipe mai târziu, ținându-și strâns ursulețul în brațe.
— Mami… mergem la nuntă?
Am înghițit cu greu.
— Nu, iubita mea. Mergem într-un loc unde o să fim în siguranță.
Niciunul dintre ei n-a mai întrebat nimic.
Au simțit că se întâmplase ceva important.
Am urcat în mașină și am condus aproape trei ore până la sora mea, Elena, care locuia la marginea Brașovului.
Era trecut de cinci dimineața când a deschis ușa.
Nu m-a întrebat de ce eram acolo cu două valize și doi copii adormiți.
M-a îmbrățișat.
— Intră.
Abia după ce copiii au adormit din nou, i-am povestit tot ce auzisem.
Elena m-a ascultat în tăcere.
La final a spus doar atât:
— Dacă ai fi închis apelul cu două minute mai devreme, mâine ți-ai fi distrus viața.
Cuvintele ei m-au urmărit mult timp.
În dimineața aceea, telefonul meu a început să sune fără oprire.
Andrei.
Mama lui.
Fratele lui.
Mesaje.
Apeluri.
Voce după voce.
La început erau îngrijorați.
Apoi nervoși.
După câteva ore, au început să mă acuze.
„Cum ai putut să ne faci de râs?”
„Oamenii sunt deja la restaurant!”
„Te-ai gândit la rușinea noastră?”
Niciun mesaj nu întreba dacă eu sunt bine.
Niciunul nu întreba de copii.
Atunci am înțeles că luasem decizia corectă.
În aceeași zi am mers împreună cu Elena la un avocat.
I-am arătat mesajul trimis de Andrei și i-am povestit ce auzisem în apel.
Avocatul a citit documentul pe care Andrei voia să-l semnez.
După câteva minute și-a ridicat privirea.
— Să-i mulțumiți lui Dumnezeu că nu l-ați semnat.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— De ce?
— Pentru că documentul nu era o simplă formalitate. Prin mai multe clauze formulate într-un limbaj juridic complicat, renunțați la o serie de drepturi importante asupra bunurilor pe care le dețineți și acceptați obligații care v-ar fi afectat serios situația financiară în cazul unei despărțiri.
Am rămas fără cuvinte.
Andrei știa foarte bine că nu înțelegeam astfel de acte.
Contase pe încrederea mea.
În următoarele luni mi-am refăcut încet viața.
Am închiriat un apartament mic.
Am muncit mai mult ca niciodată.
Nu a fost ușor.
Au fost seri în care adormeam plângând.
Dar diminețile începeau mereu cu două îmbrățișări.
Și asta îmi era suficient.
Într-o duminică, făceam clătite în bucătărie.
Matei m-a privit câteva secunde.
— Mami…
— Da?
— Mai vine Andrei vreodată?
M-am oprit din amestecat.
— Nu, puiule.
A rămas tăcut câteva clipe.
Apoi a zâmbit.
— Atunci putem să facem duminicile doar ale noastre.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Da.
Doar ale noastre.
Câteva luni mai târziu, am primit ultimul mesaj de la Andrei.
„Am greșit. Mama m-a influențat. Putem să o luăm de la capăt?”
L-am citit o singură dată.
Apoi l-am șters.
Nu din răzbunare.
Ci pentru că unele uși trebuie închise definitiv ca să poți deschide altele.
În seara aceea, după ce i-am învelit pe copii, Ana m-a întrebat:
— Mami… crezi că într-o zi o să găsești un om bun?
Am zâmbit și i-am sărutat fruntea.
— Poate.
— Și dacă nu?
Am stins veioza și am tras pătura peste ea.
— Atunci tot vom fi o familie. Pentru că o familie nu înseamnă doar o nuntă sau o verighetă. Înseamnă oameni care se iubesc și se protejează unii pe alții.
Ana a închis ochii liniștită.
Iar eu am înțeles că nu pierdusem o nuntă.
Îmi salvasem viitorul.
Și, odată cu el, copilăria celor doi copii ai mei.